Aboneaza-te la newsletter





Toagul lui Uli

Februarie 2021

Gluma pe care a spus-o Mitru la crâșmă nu a fost, de fapt, doar o vorbă scăpată la beție, cum ar fi vrut el să fie luată de cei care au auzit-o și apoi de cei la care a ajuns, deformată și exagerată de către cârcotașii și palavragiii slugarnici și binevoitori. Snoava cu poporul rus care ne-a adus atâta libertate încât era gata să ne sufocăm cu ea, dar care ne-a luat și grâuțul ca să nu ne îmbuibăm ca burghezii, circula în săraca noastră patrie bogată; în grupuri mai restrânse și mai ascunse de la vedere sau în vatra familiilor binecuvântate cu aceste daruri de către Ana Pauker și Gheorghiu-Dej care au băgat spaima în aceste fosile depășite istoric.
Acum, după ce Mitru a îndrăznit să spună ce gândea el și mai toți locuitorii patriei, știa că nu mai are scăpare, că odată intrat în gheara celor ce administrau moara dracului nu te poți aștepta să hălăduiești. Aceștia te schingiuiesc – fizic și psihic – până recunoști și ce n-ai făcut; de multe ori nu vei fi condamnat pentru o faptă minoră, o găinărie pe care, de altfel, ai comis-o, ci pentru un fapt grav la care nu i s-a găsit autorul... Și astfel ei, anchetatorii, scapă de o neputință și de o posibilă mustrare. După ce ai recunoscut ce ți se impune, ori nu mai ești în stare să te bucuri de libertate când te fac slobod ori nu te mai aruncă în libertate niciodată, ca să nu afle nimeni din afară, pentru totdeauna, ce se petrece dincolo de înfricoșătorul zid.
„Dacă aș dispărea acum nu aș ave’ nimic de pierdut”, se socotea el. Știa tot satul că nevasta lui, Marghita, duce trai bun cu primarul, un holtei întârziat, cu care a avut ea legătură și înainte de măritiș. Și Mitru știa, dar acum nu găsea alt mod de a ieși din încurcăturile lui.
Mitru a fost un copil sărac. Pe fratele său geamăn, Silviu, părinții l-au dat de suflet, l-au înfiat la o familie de oameni străini care au trecut prin satul lor când copiii aveau trei ani. De atunci nu mai știa nimic de el. Tatăl său, Longhin, nu s-a mai întors de peste ocean unde s-a dus să facă bani și nici nu au primit vreo veste despre el, decât atunci când s-a întors Uli, vecinul lor. Mama s-a prăpădit și ea nu după mult timp, când avea el vreo zece ani. Poate din cauza necazurilor și a supărării după bărbatul ei. Bănuia ea ceva și aceasta s-a transformat aproape în certitudine când cineva i-a spus că odată Uli, beat fiind, s-a scăpat și a amintit ceva, aluziv, de întâmplarea cu Longhin în America. 
Când Mitru a împlinit șasesprezece ani s-a înrolat ca și copil de trupă, cu ajutorul unui unchi care lucra la comisariatul militar, la care a și locuit în ultima vreme. Tocmai când Mitru era în cătănie un nebun a scos piedica de la roata istoriei și aceasta s-a rostogolit peste lume anapoda, strivind indiferentă orice întâlnea în cale. L-a prins și pe el, dar numai l-a frecat puțin cu coada vârtejului. A scăpat când tocmai era după cotul lumii. A fost pe front, luptând cu armata maghiară până la întoarcerea armelor de către trupele române. Atunci a abandonat uniforma de „vitez magyar catona” și s-a aliat cu armata de partizani.
După oprirea nebuniei s-a întors acasă de la Munții Tatra. A ajuns în sat îmbătrânit fără vreme în bătăliile lumii și a fost recompensat de oficialitățile române cu pământ, prin reforma agrară. I-au dăruit jumătate din Toagul lui Uli, cumpărat de acesta după venirea de peste ocean, teren situat în mijlocul satului, care acum este averea chiaburului Miron. Cealaltă jumătate a rămas la vechiul proprietar, la Miron, căsătorit cu Aurelia, fosta soție a lui Uli. Prin anumite aranjamente manevrate de holteiul întârziat, primarul, care bătea des talpa lui Miron, învârtindu-se pe lângă fusta fetei lui Uli și a Aureliei, Marghita.
La început, după ce i-au luat pământul la Miron, părerile oamenilor erau împărțite. Sigur că toată lumea era de acord cu acțiunea în sine, însă, în timp ce unii îl compătimeau cu o anumită rezervă, alții aveau altă atitudine. „Ce nu-i câștigat cinstit, n-are podină1, zicea câte unul. Că, doară, averea asta o fo’ câștigată cu zoala2 li Lodin... Așe să zâce. Îi drept că Uli, tata fetii aieste, Marghita, și primu’ bărbat a Aurelii, o cumpărat averea asta cu bani aduși din America, da’ din câte să aude i-ar hi furat di la Lodin, tata pruncului aiesta, Mitru... Apoi bdietu de el s-o prăpădit p-aculo, p-ân cele străinătățuri și nu poate dovedi nime’ nimnic...”. „Iară Miron o vinit aci, pă vatra asta, cu gacile-n botă... La tăte gata”, mai completa altul.
În casa lui Miron, al doilea soț a Aureliei, tatăl vitreg a lui Marghita, s-a urzit un plan și nu după multă vreme pragul casei lor a început să fie tot mai des călcat de opincile lui Mitru, pe care Marghita și familia ei au reușit să le schimbe în încălțări care se potriveau cu poziția familiei și a gospodăriei lor.
La logodnă Mitru a venit singur – nu avea pe nimeni – și cu acest prilej au semnat un contract prenupțial prin care Margareta, împreună cu Mitru deveneau stăpâni pe întregul Toag al lui Uli.
N-a trecut multă vreme de la nuntă până când Mitru, la orice znagă a nevestei, era îndrumat tot mai des spre o cale necunoscută. Nevasta, Margareta, când găsea un motiv de supărare, aproape întotdeauna fără cauză, îi punea traista în brațe, cu câteva haine adunate la repezeală și la întâmplare de prin casă și-i arăta, cu mâna ridicată și degetul întins, ușa. „Ajunge-ai ca Petrea străițâlor, mă amărât vesel!... Cu o straiță pă tiept și cu una pă spate... Mă, colduș3 de sămânță ce ești!” Dacă îndrăznea să-i amintească de ibovnicul sau ibovnicii ei, îi amintea și ea de pușca ascunsă la șutul de la șură, adusă de Mitru de pe front și nepredată autorităților: „Vrei să-ț’ putrăzască cioantile în fundu’ temnițî?... Mintenaș te tomnesc io”.
Cu aceste întâmplări și petreceri prin lume se frământa Mitru zilnic, retras în singurătatea gândurilor sale, dar și acum când se întorcea din sat, în timp ce s-a oprit câteva clipe pe podul de peste vale. Planul lui a fost de mult construit, în mintea lui totul era de-acum clarificat. „Amu le-am sămălit și le-am cermălit io pă tăte, le-am întors pă tăte fețele... Cu durerea și cu suferința me’ de care nu am știut numa’ io și Cel di sus, care le ști pă tăte... Ce-i drept, da’ batăr amu am ajuns la on capăt,... uaricum. Și di-aici, din capătu-aiesta trebe să să arăduiască4 on alt capăt, alticele... Ce s-a arădui nu știu, da’, amu, dacă nu prăbălești nu poț ști în v’ac ce te așteptă dinculo...”.
A intrat în curte liniștit, împăcat, dar totodată hotărât.
- Hăi, Marghită!... a strigat el din poartă, trântind ușița de la drum, intenționat, ca să audă femeia din casă – ușa de la tindă era deschisă – și văzând o umbră de bărbat la fereastră, în camera dinspre pârău. Vez’ că m-o slobozât aieștia din sat, am sosât. Mă duc și mă arunc on ptic pă cergă, coale pă fân în podu’ șurii. Oi ațâpti o leacă apoi m-oi lua p-aci-nculo căt’ă Hotare să pândesc mălaiu’ de sălbătăciuni.
Femeia nu i-a răspuns și nici Mitru nu s-a deranjat, îi știa znaga.
*
Un alt scenariu s-a construit în casa lui Mitru și a Marghitei. Primarul a trimis vorbă în sat să vină Griga, omul lui de încredere. Au stat toți trei la taină până a prins a se înnopta.
- Așe să faci, măi Grigă, să pară că o fost bat și l-o bucățălit luptii!... Înțălesu-m-ai? l-a tras primarul de gulerul cămășii și i s-a uitat drept în fundul ochilor. Dacă nu, dracu’ țî nănaș!... Că știm noi ce și cum...
Când a trecut prin fundul vâlcelei Godineasa, prin locul știut de trecăt, s-a împiedicat de o grămadă de zdrențe. Începea să se înopteze și în pădure umbrele sunt mai dese, mai ales în văgăuna unde a ajuns el și astfel la început nu a putut să deslușească bine peste ce a dat, dar, deși era destul de amețit, a rămas înmărmurit când a văzut la picioarele lui hainele lui Mitru, pline de sânge și noroi și printre zdrențe rămășițele unei ființe umane. Capul era desfigurat și din corp nu prea mai avea ce să deslușească, iar mai la o parte zăceau doi bocanci din care se iveau două cioate de oase însângerate. S-a retras înspăimântat, rezemându-se cu spatele de malul abrupt și apoi s-a aburcat în patru picioare până a ieșit din viroagă și și-a croit drum printre tufe ca să iasă la holm, la capătul pădurii. În Poiana cu sorbu a dat peste Ioșca din Săliște. Un zdrahon de ungur, înalt de peste doi metri și lat cât o ușă, cu perciuni și mustață roșcată. S-a înspăimântat și mai tare și, ferindu-l pe departe, s-a revărsat cu grabă spre sat.
Ioșca a fost gornic la pădurea grofului Banfi Karoly și toată lumea știa despre întâmplarea acestuia, a gornicului, care a produs o mare nemulțumire în rândul sătenilor. Mitru, pe când avea vreo zece ani, a cules hribe din pădurea grofului, că așa se obișnuia de când lumea și pământul, dar a venit Ioșca, l-a prins și l-a dus la grof. Aici a stat o săptămână în beciul castelului unde a dormit pe o laviță de lemn, fără așternut și unde pe jos băltea apa murdară cu noroi și excremente; a lucrat de cum se crăpa de ziuă până nu se mai vedea, seara, iar de mâncare li se dădea – lui și altor ortaci – doar atât ca să nu pice de pe picioare.
După ce a plecat administrația maghiară din Ardealul de Nord, Ioșca a fost alungat din sat și s-a refugiat în satul de peste deal, în Săliște, unde majoritatea locuitorilor erau unguri. În fruntea obștei care l-a alungat a fost Mitru Fătului.
Griga a intrat repezit în tinda de la casa Marghitei și a întredeschis ușa de la camera unde aștepta ea cu holteiul de la primărie.
- Noa, tu femeie bună, și domnișor primar, omu’ tău s-o-mbătat și n-o avut unde să opri numa-n fundu’ vălceii, la Godineasa... sub o urnitură... Aculo și-o rupt grumazî, i-a zis el femeii, a închis iute ușa și s-a pierdut în bezna satului.
Ancheta ce a urmat, la sesizarea lui Griga, s-a desfășurat superficial și cu grabă. Griga a povestit cum a găsit cadavrul, dacă așa se putea numi ceea ce a găsit el în fundul acelei prăpăstii și cum s-a întâlnit cu Ioșca în pădure, aproape de locul unde zăcea amestecătura aceea groaznică de zdrențe, noroi și sânge. „Numa’ după haine am știut că-i Mitru, dom’ procuror, a lămurit el lucrurile. Că înculo și-o făcut treaba hiarăle pădurii”. „Apoi, cu Ioșca o avut de lucru mai tăt satu’, că o fo’ cam om de crâmtiță. Și Mitru Fătului o avut, dară, de lucru cu el”, a declarat Griga când a fost întrebat dacă știe ceva despre întâmplarea aceea veche. Marghita a declarat că lipsesc hainele de sărbătoare ale lui Mitru, care erau întinse pe rudă, pe frigurie și corespund cu cele ale mortului. „Ave’ znaga să să mai arunce păstă deal, în satu’ celalalt, pă ominie la pretini și atunci își lua la colibă hainile mai de-auărea, a declarat ea. De-on ptic de vreme, îi drept că o ca’ umblat tăt cam bat”, s-a grăbit ea să adauge fără să fie întrebată.
Într-o sufocantă zi din dricul verii a apărut în mijlocul satului, la Strajă, un străin. Era îmbrăcat în costum cu croială modernă, pantofi de piele bine lustruiți, cu câmașă albastră și purta barbă. 
S-a îndreptat sigur pe sine spre masa din scânduri negeluite de sub copacul din curtea crâșmei la care tăifăsuiau vreo trei-patru săteni, fugiți de pe țarină, alungați de văpaia soarelui. Străinul s-a așezat la masă întrebând dacă-i slobod și a comandat o sticlă de vin. Comesenii îl iscodeau încurcați, incomodați și nedumeriți, la început, dar după ce le-a comandat și lor câte un pahar de șliboviță, zidul a început să se topească.
- Eu sunt Silviu, fratele lui Mitru Fătului, măi oameni buni. Poate vă aduceți aminte că am fost dat de suflet la niște străini când am fost mic, i-a dezlegat de neîncredere străinul, până la urmă. Acum am venit să-mi văd casa unde m-am născut și satul...
- Io mi-aduc aminte uarice..., a zis unul, după ce au ieșit din năuceală. Oa, măi, ai fo’ numa’ o golomoază5 de prunc... Amu, după cum să vede, ești domn mare... Casa părințâlor dumnetale – Hodinească-să-n pace aculo unde îs! – s-o ca’ prăpădit, de când o mărs Mitru de ginere la bocotanii aieștia a li Miron... Da’, amu, placă a ne ierta, da’ bdietu Mitru s-o prăpădit și el săracu... O tras bugăt și el...
- Eu cred că dumneavoastră glumiți, a început el să râdă. Cum să se prăpădească când eu de două zile m-am despărțit de el. E la mine acasă, în țara de unde vin și unde stau, și mi-a zis să transmit la săteni voaie bună și sănătate... I-a trimis și la nevastă-sa o scrisoare. Poftim, citiți-o! A scos din buzunarul hainei o foaie împăturită.
A întins mâna peste masă unul care știa să citească, cu un fel de teamă, de îndoială, a luat hârtia și a citit-o cu glas tare.
„Marghită scumpa mea iubită zdreanță te iubesc de la distanță și mai întâi și la-nceput te cuprind și te sărut. Află de la mine că sînt bine și sănătos mulțam li Dumnezo. Mi ierta că te-am părăsit da n-o fo modru6 amintrinea. M-am sămălit io că dacă mai zăbădeam p-aculo, am vut ajunge pă mâna jendarilor și a jivanilor7. Să-i spui la primaru nost din sat, țîie-l Dumnezo cu capu-n leșie și io să dau, că-i trimăt sănătate și trai bun. Mă iscălesc bărbatu tău drag Mitru. 
S-a început o nouă cercetare, s-a deschis o nouă anchetă asupra acelei crime, asupra acelei încâlcite întâmplări. De astă dată foarte serios și cu profesionalism. S-a descoperit că într-adevăr resturile umane nu sunt ale lui Mitru. Dar marea descoperire, spre stupoarea sătenilor, a venit de la Griga care, ca orice laș și ins fără conduită, a recunoscut că a fost plătit să-l lichideze pe Mitru de către nevasta și de primaru, „drăguțu ei”. Mai mult, a declarat că acel călău care l-a spânzurat pe Ioșca avea obiceiul de a lua bani de la întristatele rude ale osândiților pentru a le grăbi trecerea în lumea de dincolo: le procura funii mai fine și le ungea cu săpun. Fapt ce a putut fi dovedit cu ocazia percheziției la domiciliul gâdelui unde s-au găsit îndosite într-o nișă a casei, ascunsă în subsol, cantități mari de funii și de săpun, dar și o sumă de bani care nu a putut fi justificată în comparație cu leafa lui de ucigaș profesionist. Între timp pedeapsa cu moartea a fost reintrodusă și ucigașul plătit a fost condamnat la spânzurătoare, nu pentru luare de mită, ci pentru că s-a descoperit că înainte de a acționa trapa, la executarea lui Ioșca, un oficial din spate i-a spus călăului despre abrogarea pedepsei, dar el a ignorat această comunicare și astfel a comis o crimă.
Imediat după declararea morții lui Mitru, Marghita a deschis procedura succesorală după el și fiind singura moștenitoare a adus din nou tot Toagul lui Uli în vechea lui formă, neînjumătățit și de astă dată tot întăbulat pe ea. Acum, după anchetă, actul de succesiune s-a anulat iar pentru participarea la complotul de omor al soțului a fost condamnată la închisoare; i-a fost confiscată averea – partea de jumătate din Toag –, inclusiv casa. Silviu, având o împuternicire de la Mitru, a cumpărat de la stat averea confiscată și astfel Mitru a devenit noul proprietar pe Toagul lui Uli.
Holteiul întârziat, primarul, și-a abandonat și el fotoliul și eșarfa și i s-a repartizat o celulă la temniță. Ioșca a rămas în amintire ca o victimă a unei erori judiciare, Griga a beneficiat de circumstanțe atenuante pentru denunțare și colaborare cu organele de cercetare, iar mortul... un biet borfaș mai puțin sub soare.
Silviu, de-acum eliberat de sarcina pe care a dus-o la îndeplinire, s-a retras în casa lui Mitru și n-a ieșit două zile. Și-a ras barba, s-a îmbrăcat în hainele ce le-a găsit într-un șifonier în camera dinspre pârău și s-a dus la crâșmă unde s-a așezat la masa din scânduri negeluite de sub copacul rotat lângă cei câțiva săteni ce s-au refugiat alungați de văpaia soarelui.
- Noa, da’ ce mai faceț’, măi oamini buni și de-ominie?... V-o fo dor de Mitru Fătului?...

1 Podină – fundație, bază.
2 Zoală – muncă, trudă.
3 Colduș – sărac.
4 Arădui – porni.
5 Golomoază – ființă mică, ghemotoc.
6 Modru – mod, cale.
7 Jivan – călău, bătăuș, ucigaș.

Autor: Ștefan Aurel Drăgan