Aboneaza-te la newsletter





După 35 de ani

Februarie 2021

La 35 de ani după apariția sa în limba engleză, în sfârșit cartea lui Michael Shafir poate fi citită și în limba română. Este vorba despre volumul: România comunistă (1948-1985). O analiză politică, economică și socială, publicat de Editura Meteor Press în anul 2020, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Varianta originală în limba engleză a apărut la Londra în 1985: Romania: Politics, Economic and Society. Political Stagnation and Simulated Change. Traducerea limba română a fost făcută de Mihai-Dan Pavelescu.
Cum reiese din prefața editorului, volumul a făcut parte dintr-o serie de monografii dedicate statelor, regimurilor marxiste (comuniste) existente în a doua jumătate a secolului trecut. Cartea nu este doar o istorie a comunismului din România, ci mai degrabă o analiză a culturii politice, structurii de guvernământ, a economiei, a relațiilor sociale și a mentalității specifice pentru țara noastră...
Cine este Michael Shafir? 
S-a născut la București, în 4 ianuarie 1944 și a trăit în capitală până la absolvirea Liceului „Gheorghe Lazăr”, în 1961. În acel an a emigrat cu familia în Israel, unde a studiat la Facultatea de Litere, dar apoi a trecut la Politologie și a obținut titlul de doctor la Universitatea Ebraică din Ierusalim în anul 1981, cu o temă delicată: Partidul și intelectualii. A avut alternativ o carieră la Radio Europa Liberă în Germania, respectiv una universitară în Israel. Din 1990 a fost de mai multe ori în România și din 2005 s-a restabilit definitiv în țară, lucrând ca profesor emerit la o școală doctorală clujeană...
În decursul carierei a publicat mai multe volume, sute de studii și articole, în special despre comunismul românesc. Este un anticomunist ferm. A avut mai multe polemici cu negaționiștii Holocaustului și cu nostalgicii vremurilor apuse. 
Într-un interviu din 2019, Michael Shafir a declarat că: „Eu îmi doream, într-adevăr, o Românie democratică în sensul occidental al cuvântului”. Nu pot decât să-l aprob și acesta fiind un motiv în plus, pentru a citi cartea sa: România comunistă (1948-1985). O analiză politică, economică și socială.
Volumul prezentat are cinci capitole: 
I. Istorie și tradiții politice. Aici, autorul supune analizei rădăcinile ideologice ale marxismului din România și principalele personalități, de la Constantin Dobrogeanu-Gherea, până la cominterniști și ilegaliști. Evident că apar și personalitățile emblematice: Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu. De remarcat că luptele facționiste dintre comuniștii naționali grupați în jurul lui Gheorghiu-Dej cu gruparea moscovită reprezentată în special de Ana Pauker, în viziunea lui Michael Shafir, nu este tocmai o luptă dintre autohtoni și venetici, ci mai degrabă o luptă politică internă permanentă în cadrul partidului unic: „Divizarea în «comuniștii interni» și «moscoviți» este mai degrabă o reflectare a nevoilor de clasificare științifică (sau mai degrabă scolastică), decât a situației reale, fluide. Lupta pentru putere, care a avut loc la sfârșitul anilor 1940 și la începutul anilor 1950, a implicat grupări și regrupări de-a lungul unor linii de divizare mai degrabă personale, decât strict ideologice, ca să nu mai amintim pe cele naționale” (pp. 80-81).
Autorul afirmă că etapele comunismului: perioada lui Gheorghiu-Dej și cea a lui Ceaușescu au nu doar diferențe semnificative, ci și destule asemănări. Un singur exemplu: „Ceea ce sub Dej începuse ca o campanie de «re-românizare» relativ reținută, s-a dezvoltat sub Ceaușescu nu numai în reabilitarea continuă, în masă, a personajelor istorice și culturale asociate cu lupta pentru independență, ci și într-un foarte evident efort de a-l prezenta pe noul conducător drept reîntruparea virtuală a curajului și înțelepciunii ancestrale – începând de la Burebista” (p. 108) (Sublinierile îmi aparțin, L.L.).
II. Sistemul politic. În acest capitol, autorul se concentrează asupra sistemului politic, de la partidul unic (PCR), la instituții ale statului, până la organizațiile de masă etc. Aici, în cazul organizațiilor de masă, poate că autorul trebuia să facă mai multe referiri la organizații pentru copii: pionierii și șoimii patriei...
Comunismul are o logică strâmbă (sau mai degrabă este fără logică), surprinsă evident în mai multe locuri de autor: „În iunie 1982, Ceaușescu a «propus» transpunerea în realitate a «participării» și «autogospodăririi muncitorești», permițând oamenilor muncii să cumpere, aparent din propria inițiativă, 30% din valoarea înregistrată a mijloacelor fixe ale întreprinderilor în care lucrau...” (p. 124). Este o măsură mai mult decât cinică: muncitorii, respectiv cei care erau conform constituției proprietarii mijloacelor de producție, să mai cumpere încă o dată această proprietate. Măsura era de fapt un impozit mascat, pentru a ajuta statul aflat în criză economică și în criză de lichidități. Și pe deasupra, în mod „voluntar”. Dacă cineva era lucrător la o instituție socotită „neproductivă” (adică lucra în sănătate, învățământ, administrație etc.) atunci devenea coproprietar la o întreprindere socialistă de stat. Iar dacă o persoană nu dorea să cumpere aceste părți sociale, trebuia să depună o cerere în acest sens. Dar nu am auzit să se fi depus o asemenea cerere...
III. Economia. Pe lângă alte analize, aici autorul ne prezintă evoluția economiei socialiste de la naționalizarea din 1948, până la dezvoltarea exagerată a industriei grele, și sesizează foarte corect declinul economiei românești în deceniul al IX-lea. Conform lui Shafir, regimul a pus un accent pe sporirea cu orice preț a exporturilor, în vederea plății datoriei externe: „În 1981 a existat o reducere a importurilor de 22%, (și nicio modificare a cifrelor la export), iar în 1982 importurile au fost reduse cu 43%... Asemenea reduceri drastice ale importurilor au dus la o încetinire în introducerea tehnologiilor moderne și în modernizarea vechilor unității industriale...” (p. 210). 
IV. Structura socială și consecințele sale politice. Este capitolul cel mai extins și are și un subtitlu: Autonomie, conformitate și stagnare politică. Sunt și subcapitole numeroase, dintre care unele merită a fi pomenite: Satul și satul mai mare; Intelectualitatea; Bisericile; Minoritățile naționale; Disidența.
La subcapitolul despre intelectualii în regimul comunist, autorul evocă succint mai multe cazuri de intelectuali (scriitori sau poeți), care au făcut compromisul cu diavolul roșu: Dumitru Radu Popescu, Marin Preda și Adrian Păunescu. Poate că ar fi fost la fel de relevant și cazul Mihail Sadoveanu... 
„Scriitorii suspectați de înclinații independente au fost ademeniți cu succes la tăcere sau la «graiul dublu», în schimb căpătând (cel mai frecvent) poziții de influență politică redusă, dar afluență materială substanțială. De exemplu, Dumitru Radu Popescu, «ales» președinte al Uniunii Scriitorilor în 1981, s-a numărat inițial printre intelectualii mai curajoși, deși făcea parte din Comitetul Central. Unele dintre piesele lui au fost chiar interzise temporar, după «mini-revoluția culturală» din 1971. După alegerea sa ca președinte al Uniunii, s-a alăturat taberei celor docili. În mod similar, Marin Preda (1922-1980), autor al câtorva romane curajoase, a devenit director al Editurii Cartea Românească, scriind, la scurt timp după aceea, un roman remarcabil din două motive: îl reabilita parțial pe generalul Antonescu și politicile sale în Basarabia și includea un pasaj – lipsit de orice legătură cu restul cărții – în care figura proeminent un tânăr comunist adus în fața tribunalului. Singurul militant tânăr condamnat în perioada vizată de roman fusese – deloc surprinzător – Ceaușescu însuși. Adrian Păunescu, pentru a oferi doar încă un exemplu, face parte din noua generație de scriitori care, la mijlocul anilor 1960, părea să se revolte împotriva compromisurilor constant impuse generației mai vârstnice, dovedind puțină paciență sau empatie față de circumstanțele acelor compromisuri… Păunescu a fost considerat o vreme purtătorul de standard al acestei revolte, dar până la urmă a devenit trubadurul numărul unu al curții conducătorului de partid și ocazional companionul său personal. Printre gratificațiile ce au însoțit această metamorfoză s-a numărat și numirea în funcția de redactor-șef al săptămânalului bucureștean Flacăra, în anul 1973” (pp. 268-269).
Michael Shafir explică și faptul că disidența anticomunistă în România a fost o pasăre cam rară. Practic, în afara lui Paul Goma, au fost prea puțini disidenți veritabili.
V. Politica externă. La lucrarea inițială de limbă engleză, în traducerea românească se mai adaugă un ultim capitol, intitulat: Epilog. Schimbarea simulată: ieri, azi mâine. Aici, autorul mai explică încă o dată termenul de schimbarea simulată, care este un fel de leitmotiv al monografiei: „Conceptul de «schimbare simulată» se referă la funcționarea constantă a societății în cadrul unei distanțieri între norma formală și cea reală, într-o situație în care asupra acelei societăți sunt exercitate influențe și/sau presiuni exogene cu vibrații endogene, pentru lichidarea sau micșorarea distanței dintre cele două norme” (p. 348).
De asemenea, lucrarea conține o vastă listă bibliografică, indice de nume, tabele și date statistice etc. De remarcat, că Michael Shafir la vremea respectivă a lucrat în străinătate și nu a avut acces la arhivele din România. Cu toate acestea, este foarte bine documentat, adunând cu migală multe date din surse externe și publicații ale experților temei comunismului. 
Tot din Epilog mai citez câteva pasaje, prin care doresc să vă conving despre faptul că această carte merită să fie citită, deoarece am scăpat de comunism, dar unele metehne sunt mai vechi și mai durabile, decât regimul marxist/comunist în sine:
„Agenții principali ai schimbării simulate sunt elitele politice, grupurile de prestigiu sau indivizi cu deosebită proeminență, datorată unor circumstanțe locale.
Se face adeseori afirmația că sistemul comunist este cel care a generat schimbarea simulată. În acest context, s-a vorbit, nu o dată, de disimulare încurajată sistemic sau de duplicitate. «Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim» ar fi, în acest context, unul din numeroasele exemple ale duplicității. Vestita interpelare «una vorbim, alta fumăm», rostită de Tudor Arghezi la adresa lui Zaharia Stancu (bine cunoscut amator de țigări Kent), în timpul unei cuvântări în care acesta din urmă înfiera imperialismul american, în timp ce vorbea de la tribuna Uniunii Scriitorilor, al cărei președinte era, constituie un alt exemplu, adeseori citat, în sprijinul aceleiași teze. Este, însă, suficientă o cunoaștere superficială a operelor lui I.L. Caragiale pentru a demonstra că schimbarea simulată nu se datorează nicidecum regimului comunist. Ce altceva este Cațavencu decât întruchiparea acesteia?
Regimul comunist nu a făcut altceva decât să utilizeze și să exacerbeze trăsături specifice culturilor politice din statele caracterizate de «înapoiere durabilă». Din acest punct de vedere, bine cunoscuta prorocire a lui Belu Zilber, potrivit căreia «socialismul va purta la noi pecetea lui I.L. Caragiale și a lui I.V. Stalin», s-a dovedit a fi mult mai exactă decât cei 20 de ani pe care amicul său de atunci, Silviu Brucan, avea să-i prevadă pentru o veritabilă trecere a României la democrație după 1989. Ceea ce nu înseamnă, însă, că aportul adus de comunism schimbării simulate a fost unul neglijabil, deoarece sistemul era, în sinea lui, bazat pe o schimbare radicală care, în practică, s-a dovedit a nu produce rezultatele promise de ideologia pe care întregul construct se baza” (pp. 352-353).
Aș îndrăzni să spun, că „democrația noastră originală” postdecembristă se datorează acestei schimbări simulate și stimulate... 
În încheiere îmi exprim speranța, că domnul profesor Michael Shafir sau un alt istoric sau politolog vor efectua și analiza ultimului „cincinal” al regimului comunist sau al epocii Ceaușescu.

Autor: László László