Aboneaza-te la newsletter





Nevoia de lectură

Februarie 2021

Lectura reprezintă, sau cel puțin așa ar trebui, unul din atributele esenţiale ale omului contemporan. S-a vorbit in extremis despre această „nobilă misiune” şi, cu riscul de a-i mai demonetiza truismul care o susţine, mă voi opri la o altă faţă a lecturii – diversitatea în unicitatea ei.
Dincolo de faptul că se citeşte foarte puţin, cum a spus-o şi Voltaire la timpul său, important rămâne modul în care cititorul reuşeşte să se apropie de lectură şi să facă din ea un act de cultură perpetuă. E o mare diferenţă între cum trebuie să citim o carte de idei, un scriitor ermetic, o piesă de teatru, o carte care se adresează sentimentului etc., sau un critic literar. Fiecare dintre acestea necesită o anume pregătire şi atenţie, ba chiar o anumită ordine cronologică. Se poate spune că, în ultimă instanţă, ar putea fi vorba de o „artă de a citi” pe care trebuie să ne-o însuşim şi să ne-o cultivăm în permanenţă. Deşi nu există însă o reţetă imuabilă pentru succesul lecturii, un lucru rămâne cert şi anume că „a citi încet este primul principiu şi se aplică oricărei lecturi. Este arta de a citi, în esenţa ei. (…) În afară de a citi foarte încet, nu există artă de a citi; există mai multe arte, foarte diferite, după diversitatea operelor…” (cf. Emile Faguet, L’ art de lire, Paris, 1923). 
Când citeşti un filozof nu poţi face abstracţie de faptul că trebuie să-l „confrunţi fără încetare cu el însuşi” pentru că, în esenţă, este rezultatul unor permanente lupte de idei seculare, un amestec de idei şi sentimente, lectura putând fi, în cel mai fericit caz, un permanent dialog cu el. „Averea” de cultură, dar și înțelepciunea, care la majoritatea ne vine la o vârstă mai avansată, dar poate și o dorință mereu amânată din varii motive, mi-au activat dorința de a citi acum (ca tânăr pensionar), cu mult calm, fără grabă, câteva lucrări de estetică: Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria esteticii, 4 vol. și Ion Ianoși, Secolul nostru cel de toate zilele (1980).  
Cărţile care se adresează sentimentului îţi pot oferi o oarecare largheţe, limitată totuşi, în actul lecturii pentru că eşti tentat şi trebuie să te laşi furat de sentiment (şi nu de raţiune, ca-n lecturile filozofilor, esteticienilor etc.). Ţi se oferă ocazia să poţi face comparaţia, deşi adesea ne lipsesc tocmai aceste criterii, cu oamenii din jurul tău, dar la modul simbolic, certificându-ţi „momente” ale propriilor frământări. Nu i-ai întâlnit niciodată pe Euclio, Moş Grandet, Harpagon sau Hagi Tudose, dar reflectând asupra personajelor vei putea spune cu certitudine că în jurul tău trăiesc avari, că dl Z este aidoma celor amintiţi. Din acest punct de vedere putem afirma că „lectura este alcătuită din ce cunoaştem, din ce aflăm, din ce nu mai e nevoie să aflăm pentru că ştim şi din ce ştim acum mai bine pentru că am învăţat din nou”.  
Un lucru asemănător ţi se poate întâmpla şi atunci când vizionezi o piesă de teatru, lăsând deoparte pretinsa artă de a citi piesele de teatru, când îţi exerciţi involuntar anumite categorii estetice. La Bruyère explica foarte bine această manifestare, când la teatru te jenezi să plângi, să te vadă cineva cu lacrimi, dar nu ţi-e nicidecum ruşine să râzi pentru că „râsul îţi lasă întreaga libertate de spirit, pe când plânsul arată că ţi-ai pierdut-o… că eşti dominat de subiect şi autor”.
Scriitorii ermetici şi criticii reprezintă un capitol aparte în drumul lor spre receptare de către lector. Mai importantă mi se pare, pentru o largă categorie de lectori (elevi, studenţi etc.), abordarea modului cum şi, mai ales, când trebuie citiţi criticii literari. Aşa cum afirmam la început, se citeşte foarte puţin şi paradoxal (sic!), o foarte bună parte din elevi, studenţi citesc mai degrabă critică despre anumite opere fără a se duce mai întâi la carte, făcându-şi un deserviciu pentru formarea lor ulterioară, iar uneori nici nu mai ajung să citească opera respectivă.
Întorcându-ne la întrebarea: dacă trebuie citiţi criticii, e necesar să afirmăm că nu greşim cu nimic dacă-i iubim şi pe critici, însă există un moment anume al intrării lor în scenă, tocmai pentru faptul că, citindu-l înainte, te face să priveşti opera dintr-un alt punct şi unghi de vedere, dincolo de voinţa ta vei fi forţat să receptezi autorul cu „urechea pregătită” şi formată de altcineva. Pentru a nu rămâne mereu la impresii de la o primă lectură, evoluţia analizei făcându-se cu paşi mici, simţi nevoia unui schimb de opinii şi atunci, sigur, cel mai avizat este criticul şi istoricul literar. 
Iată doar câteva opinii care susţin nevoia permanentă de lectură, de citire şi re-citire, nelăsând cartea să aştepte pentru că este extrem de grav să devii un „cititor întârziat” deoarece, ca orice modă care ţine de o anumită epocă, păstrând un caracter arhaic, lucru pe care nu ţi-l doreşti decât în măsura conştientizării forţate de atari cerinţe, vei rămâne tributar permanent ideii că „nu moda de acum douăzeci de ani e ridicolă, ci aceea de acum doi ani. Cea de acum douăzeci de ani e veche…, a intrat în istorie, cea de acum doi ani e învechită, demodată…, (şi) n-a intrat în istorie” (Emile Faguet, op. cit.)
Mai întâi de toate, în lectură, credem că trebuie să fii contemporan cu tine însuţi şi de-abia mai apoi să te poţi îndrepta spre sensul oportun al latinescului legere, care nu înseamnă numai a citi, ci şi a culege, cum am putea înţelege din experienţa înţeleptului avocat din Galese, şi de-aici o reverberantă întrebare: cât de departe ar fi ajuns roata istoriei dacă i-ar fi fost ataşată înţelepciunea izvorâtă doar din lectura prisosinţei timpului dat nouă ca „trestii gânditoare”?

 

Autor: Teodor Sărăcuț-Comănescu