Aboneaza-te la newsletter





Foamea de ficțiune

Februarie 2021

Într-un calendar sibian din 1927, în brumărel, în așteptarea iernii (iernile erau, desigur, mai lungi pe atunci!), se dădeau niște sfaturi economice, la sfîrșitul cărora se spunea: „Serile lungi, fusul se întoarce și cărturarul din casă cetește și altora câte ceva bun.” Cărturarul din casă – omul care știa citi și avea cîteva cărți la îndemînă – aparținea unei familii obișnuite, din moment ce în același spațiu se auzea și torsul fusului. Acesta găsea răgaz și determinare să citească familiei adunate… la gura sobei.  Se poate glosa pe această temă mult și frumos, dar voi observa doar că acest „cetitor” a cam dispărut din casele noastre. Iar eu, chiar dacă aș încerca să răsfoiesc filele unei cărți pentru cei din jur, voi constata, la rigoare, că nu am cui. 
În această iarnă a pandemiei noastre, obișnuințele mele de lectură nu s-au schimbat. Mi-au rămas în exercițiu aceleași tipuri de lectură: strict informativă (asigurată mai ales de presă), lectura de formare (destinată scriitorului care sînt), de serviciu (în raport cu revista și publicațiile la care colaborez) și lectura de desfătare. Acum probabil că lectura de informație (asigurată de presa din țară sau din străinătate) mi-a luat ceva mai mult timp, încercînd să deslușesc mai bine lumea în care trăiesc, dar dispoziția mea pentru literatura de desfătare, în seama căreia te lași uitînd că mai ești (și) scriitor, nu a dispărut, poate doar că nu și-a găsit întreaga desfășurare. Mai mult în sensul libertății de a alege o carte. Librăriile nu mai funcționează ca înainte… Nu se mai fac lansări de carte, librarii nu mai au libertatea (îngrădită de prudență) de a comanda titluri cu generozitate. Iar eu nu mai am confortul de a adăsta la nesfîrșit între rafturile pline de cărți. Există, desigur, posibilitatea de a obține cărți prin comenzi online. Dar încă sînt prea… incomode. Solicită mecanisme de comandă mai complicate. Vine poșta rapidă, mă caută la oraș cînd sînt la țară. Prea complicat. Frustrant este însă faptul că relația mea – directă – cu publicul cititor, cîtă ar fi, s-a blocat.
Dar citesc. Cărțile colegilor, cărțile care țin firma actualității literare. Nu dau nume, lista ar fi lungă. Cu regretul de a nu putea ajunge, lejer, la anumite titluri, importante și rămase aproape în gestiunea întîmplării. Să spun totuși că, în ultima vreme, în apele lecturii m-am scăldat citind Evgheni Vodolazkin (Aviatorul, abia acum), Yu Hua (romanul În viață), Ana Blandiana (Soră lume), Dorin Tudoran (De bunăvoie, autobiografia mea). Și nu numai. M-a interesat să-l revăd (recitesc) pe Albert Camus și mai ales pe André Malraux, un scriitor identificat atît de profund și de regal cu epoca în care a trăit. Cîndva, Gide i-a spus: „Il n`y a pas d`imbeciles dans vos livres.” Iar Malraux i-a răspuns: „Je n`écris pas pour m`embêter. Quant aux idiots, la vie suffit.” Cum mai trăim oare, noi, într-o lume invadată de pandemie, dar și de prostie? Am avut și mici inconveniente de lectură, precum încercarea de a citi Copiii de pe Volga, de Guzel Iahina, carte aflată în categoria celor deloc ușor de citit, dar de nelăsat din mână, cum e prezentată. Am lăsat-o din mînă din cauza literei prea mici cu care a fost tipărită, așteptînd să o găsesc, cîndva, într-o altă ediție. Cum mi-a scăzut interesul – dar nu total – pentru Dilema (veche), care, suferind mici modificări de sumar/ structură, și-a pierdut din persuasiune. 
Într-o zi am intrat într-o librărie din simplă curiozitate sau, cum i-am spus librăresei, ca să nu-mi pierd obișnuința, nu prea exersată în ultima vreme. Răsfoind niște cărți, m-a interesat o traducere. Cînd am trecut prin filele cărții, am văzut că „povestea” era scrisă sub forma unui jurnal. Am pus cartea înapoi în raft. După atîta citit (și care va continua) despre pandemie, nu vreau „jurnal”, nu mai vreau „adevăruri”, vreau ficțiune. Ficțiune pură. Mi-e foame de ficțiune!

Autor: Olimpiu Nușfelean