Aboneaza-te la newsletter





Solilocvii inutile

Februarie 2021

Nu vreau, cu orice preţ, să devin moralist de serviciu, sau etician cîrcotaş, să caut metehne şi neajunsuri umane acolo unde nu sînt. (Din păcate, pentru a le găsi nu e nevoie de nici o căutare. Se revelează, abundent, singure). Şi nici să întreţin un maniheism de paradă, o şaradă existenţială clădită din cuvinte sterpe, din expurgaţii. Dar nici nu mă pot preface, cauţionînd tacit anormalitatea, că nu le văd. Prefer inconfortul normalităţii, şi nu confortul schizoidiei comportamentale. Prefer adevărul dureros, şi nu comoditatea eludării lui. Prefer autenticitatea solitudinii, şi nu carnavalul falsei comuniuni. Propun în locul netrebniciilor umane, de care mă ocup tot mai sastisit, nu un om perfect, pentru că ar fi insuportabil, ci doar unul de o civilitate placidă faţă de cei mai buni, mai valoroşi decît el. Decît să se încarce cu toate tarele invidiei şi ale ranchiunei, care fac rău tuturor, mai bine să manifeste o nepăsare igienică. O nepăsare care să poată genera, în timp, un comportament neutru-civilizat. Apoi să stimuleze acei paşi necesari trecerii de la ură la indiferenţa colocvială, apoi la preocupare şi admiraţie. Admirînd umanitatea altora putem topi inumanitatea din noi.
*
„Dar cum poţi să scrii, cînd ai putea să gîndeşti?” (A. Dragomir). Pentru că gîndul poate lăsa urme trainice doar în scris, pasul său coincide uneori milimetric cu cel al cuvîntului. Prin scris, gîndul trece din albul solilocviu al tăcerii în perspectiva plurivocă a comunicării intemporale. Pentru a sfida clipa, clipele, el se înveşmîntează ceremonios în grafia propriei inexistenţe, încrustează cîteva dîre semice în ceaţa memoriei. Îşi exilează ideile într-un posibil dialog. Scrisul este modul vizibil al gîndului de a dialoga cu el însuşi. În rest, el îşi tot rememorează propria absenţă nescrisă, propriul gol indecidabil.
*
Pe fondul ancestral al cugetării ţărăneşti se pot articula cele mai profunde gînduri, cea mai lapidară metafizică. Fiecare monolog e un compendiu de suspine, de interogaţii abisale, de nedumeriri funciare în faţa faptului de a fi. Genuinitatea gîndului iradiază în înţelepciune ad-hoc, imanenţa capătă instantaneu valenţe transcendentale. Ţăranul filosofează tăcînd, oftează fixînd paginile zărilor nescrise. Citează, din cînd în cînd, din tratatul existenţial al statului pe gînduri. Privirile lui măsoară cerul, mîna face un semn în dreptul lui Dumnezeu. După care închide ochii peste tot ce n-a fost spus. (Am venit să îl ajut pe cel care nu face nimic, sau decît să fii sărac mai bine să nu ai nimic sînt cele mai profund-şugubeţe cugetări pronunţate în satul copilăriei mele, care s-ar preta la o incitantă digresiune fenomenologică).
*
Am lucrat cu verbul a avea doar pentru a-l întreţine pe a fi. Căci poţi fi doar dincolo de ceea ce ai, dincolo de mirajul oricărei posesiuni. Ca atare, deţin mici proprietăţi în luxoasa iluzie că sînt. Extremităţile pendulării între concreteţea făpturii şi abstracţia ideii mi-au conferit orizontul unei perspective existenţiale, acela de a în-făptui cîte ceva în contul ideii de a fi.
*
Cultura nu se exersează, cultura se descoperă în lungi antrenamente cu propria solitudine, în lungi expediţii prin pustietăţile sinelui. În cultură te poţi regăsi doar după ce te-ai pierdut definitiv. De obnibus dubitandum – premisa carteziană pare a rămîne etern valabilă tocmai pentru că, din cînd în cînd, ne împotmolim cultural în cîte o certitudine. Cînd nu mai poţi merge raţional, trebuie să zbori poetic… 
*
O limbă străină se învaţă din exterioritatea rostirii, pe cînd în limba maternă se trăieşte în mod organic învăţarea. O limbă străină o învăţăm ca să o ştim, limba maternă o învăţăm ca să fim. Căci ea trebuie să vorbească şi în ne-spunerile noastre, cu toate tăcerile semnificative. Limba maternă este cea care ne poate locui cu toate rigorile şi fantasmele ei. Căci ea ne trăieşte chiar înainte de a o pronunţa.
*
Să ai răspunsuri la întrebări care nu se pun, să pui întrebări care nu necesită nici un răspuns, să cerşeşti eternităţi din biete clipe juxtapuse. Să rezolvi cu succes toate inutilităţile vieţii, surplusul ei iluzoriu. Să invoci obsesiv o lume concretă de apoi chiar în irealitatea celei de acum. Să arăţi cerul paginat din priviri, pămîntul brăzdat de suspine… Pînă la urmă, moartea îţi dă dreptate exact în momentul în care nici o dreptate nu mai foloseşte la nimic. Oricum, moartea te aşază ceremonios între coperţile uitării.

Autor: Ioan F. Pop