Aboneaza-te la newsletter





„Omul” și  „Vremurile”

Februarie 2021

„A próba szerencse!” (Încercarea e noroc),  spune o zicală în limba maghiară, sau, pentru a-i limpezi înțelesul, orice încercare poate fi norocoasă. Privind în propriul trecut, indiferent de vârstă, am avea, fără îndoială, suficient de numeroase motive și argumente să constatăm că așa este.  În vreo împrejurare sau alta, am fost puși în „situații – (limită”), uneori, când ni s-a (ori ne-am) spus: „Hai, totuși să încercăm!” Adesea, am constatat bucuroși succesul. Alteori, „gustul amar” al eșecului. Bucurie, cu note de infatuare, versus necaz, dezamăgire și, nu de puține ori, renunțare, în funcție de trăsăturile temperamentale sau de caracter ale fiecăruia. 
Cum de m-am gândit să încep astfel însemnările care urmează?
Întâii noștri trei copii, constatând cât de prăpăstios, perfid și inuman este guvernată țara după lovitura de stat din decembrie 1989, au hotărât să emigreze spre tărâmuri cu vechi tradiții democratice, unde s-au acomodat destul de repede. Nu mi-am propus nici măcar o succintă analiză, firește subiectivă, bazată pe „realitatea concretă”, a motivelor acestei afirmații. O întâmplare fericită a generat nevoia de-a fi chemați, soția mea împreună cu mine, peste ocean, în Statele Unite ale Americii: fiica ei cea mare, devenită a noastră (cum și ceilalți copii ai noștri), adusese pe lume o fetiță durdulie, în greutate de trei kilograme și două sute de grame, un înger cu ochi albaștri și cotidian zâmbet matinal. Datorită concediului de maternitate redus, în comparație cu alte țări, am decis că, pentru îngrijirea ei, sunt preferabili bunicii, fie dinspre mamă, fie dinspre tată, prin alternare calendaristică, ori, dacă astfel nu se poate, doar una din părți. 
La New York am locuit timp de vreo trei luni în același apartament, compus din living, dormitor, bucătărie, baie, toate în jurul holului confortabil. Este amplasat într-o vilă, pe strada 57, cartierul Woodside, Queens, proprietatea urmașilor unui aviator român, Dumitru Radu. Acesta face parte dintre cei care, în anul 1948, și-au creat oportunitatea evadării de sub regimul sovietic pe cale să fie consolidat nu doar în România, după cum se știe. Spre amurgul uneia din zile, ginerele nostru, Liviu, mi-a întins o cărțulie broșată și mi-a sugerat s-o citesc. Pe coperți, o grafică sumbră/ sobră, fond negru, este suport pentru titlul și numele autorului, scrise cu alb: Dumitru Radu – „Omul” și „Vremurile” în secolul XX.  Marcate de ortografia, lexicul și gramatica proprii manualelor de limbă română ale celui de-al cincilea deceniu din secolul trecut, memoriile succinte, dar impresionante, ale unuia dintre cei mai buni piloți civili și militari alăturați românilor care au rămas fideli credinței asumate prin Jurământ față de țară, popor și Majestatea-Sa Regele. 
După lectura integrală și oarecum dificilă, am decis să cer îngăduința de a-i face o vizită domnului Marcel, fiul autorului. Locuia, împreună cu soția sa, Anca, peste drum, în casa pe care i-o lăsaseră moștenire părinții săi înainte de a părăsi stratul perceptibil al atmosferei terestre. Zis și făcut! Doamna Anca era tipul de femeie care își asumă rezolvarea tuturor treburilor casei, ale familiei, atâta timp cât soțul ei este imobilizat într-un fotoliu, ori, după cum cer situațiile, într-un cărucior. Marcel suporta consecințele unui accident vascular cerebral. La una dintre întâlnirile întâmplătoare, am rugat-o să-mi îngăduie intervenția asupra textului cărții, pentru a-l sincroniza prezentului sub cele trei aspecte pomenite mai sus. M-a invitat în casă și, după o succintă conversație cu soțul ei, aflat în sufragerie, pe un fotoliu masiv, a făcut prezentările. Cu vreo zece ani mai tânăr, Marcel mă impresionă prin timbrul cald al vocii, prin eleganța atitudinii și claritatea discursului. Am conversat despre România, despre profesia mea, despre afacerile familiei sale, despre însemnările tatălui său și faptul că acestea ar putea fi baza scenariului unui film de acțiune. Important este că mi-a acceptat solicitarea. Essayer, peut-être une chance! Trying can be chance! ș.a.m.d.!
Au trecut de la acea conversație patru ani și jumătate. În urmă cu un an, am aflat că domnul Marcel Radu a trecut în partea cealaltă a vieții, la întâlnire cu părinții și strămoșii. Abia acum a venit și timpul rememorării, subordonată ideii că viața pilotului româno-american de linie poate inspira un scriitor sau scenarist. 
Îl avertizez pe cititor că întregul conținut al cărții este bazat pe fapte reale și concrete, ficțiunea negăsindu-și rostul, astfel încât aceste memorii pot fi asociate documentelor oficiale pentru cineva interesat de acest aspect al istoriei poporului nostru.
Citez în timp ce actualizez: „Astăzi, la cei 93 de ani împliniți ai mei, în volbura amintirilor acumulate ca aviator, găsesc că merită ca «Un voiaj deosebit» [un voiaj deosebit] pe care eu și familia mea am fost obligați a-l face [să-l facem, să-l începem] – în 16 iunie 1948 – deci în mai mult de [după mai mult de] 61 de ani (repet), merită să fie scrise”. 
[De acum înainte, voi folosi citatul cu actualizarea făcută]:
„Până în iunie 1948 am fost pilot comercial (airline pilot) în Compania Aeriană a României, LARES, care și-a schimbat denumirea în TARS la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Repet: în iunie 16, 1948, am părăsit România în acel «voiaj deosebit» și ne-am stabilit în Vest, în calitate de «refugiați».
Eram căsătorit cu Eugenia din anul 1944, și matrimoniul nostru a durat 61 de ani, până în 2005, când ea a decedat. Atât Eugenia, care era profesoară, cât și eu, pilot comercial, ne-am menținut ocupațiile inițiale, după stabilirea în Vest. Ea a continuat să fie «High School Teacher», în America, pentru următorii 30 de ani, iar eu, până la etatea de 60 de ani, am fost «Airline Pilot», terminându-mi cariera de aviator la Compania «Universal Airline» din Oakland, California. Aviația a fost, deci, ocupația mea principală.
«Aviația» și eu am devenit «asociați» în circumstanțe cu totul neașteptate. Niciodată, până la vârsta de 19 ani, n-am fost marcat, până în pragul obsesiei, de dorința zborului, de a deveni aviator. În 1936, însă, a apărut în Ziarul «Universul» din București un anunț aproape neobservat; erau doar câteva rânduri, prin care se anunța că în toamnă vor începe, în aula Universității, cursurile teoretice ale «Școlii de Pilotaj aerian» ARPA (Asociația Română pentru Propaganda Aviației) și, prin urmare, înscrierile pentru cursuri erau deschise. Punctul atractiv în modestul anunț din ziar era afirmația că «primii cinci clasificați în urma studiilor teoretice vor fi admiși gratis la antrenamentele practice de zbor și vor putea obține brevetele de Pilot Aviator». M-am înscris și eu!
După o iarnă întreagă de cursuri teoretice și examene, cu toate că nu-mi făcusem speranțe mari (pentru a evita șocul unui slab plasament), m-am găsit plasat – în clasamentul final – între primii cinci, al doilea chiar. 
Antrenamentul practic de zbor a început pe Aerodromul Băneasa. Instructorul meu de zbor a fost Ioan Rădulescu, pilot militar, însă detașat, în această perioadă, la Aviația Civilă. Pilotul Șef era căpitanul aviator Eugen Pârvulescu. Directorul Asociației ARPA era avocatul Spiridon Vârnav (Bob), care descindea dintr-o familie de oameni iluștri. Străbunicul său a fost contemporanul lui Cuza și Kogălniceanu, făcând parte dintre cei ce au decis, în secolul al XIX-lea, Unirea Principatelor.  În ARPA mai erau încadrați Petre Niculescu – Director Administrativ, Constantin Nănutz – Director Financiar, și Nicolae Marinescu – Șeful Grupului de Întreținere și Reparații de avioane.

Serviciul militar
În toamna anului 1937, la puțin timp după obținerea Brevetului «Aviator de Turism» (categoriile 1 și 2), am îmbrăcat uniforma militară și am fost încadrat în Flotila I-a de Vânătoare pe Aerodromul Pipera. De aici, am fost detașat la Școala Militară de Aviație Buzău. Era unitatea în care, pe timpul respectiv, se completa antrenamentul aviatorilor pentru a obține Brevetul de Pilot Militar. Intensă activitate de zbor în cursul acelei veri: acrobație, zboruri de formație, zboruri la mii de metri înălțime (de rezistență), antrenamente pe tipuri diferite de avioane etc.
În grupul nostru de piloți proveniți de la aerocluburile civile nu eram decât 13 tineri. Nu-mi vine să cred că printre noi ar fi fost vreunul superstițios. Însă către toamnă – septembrie 1938 – colegul nostru Nițescu Nicolae poreclit de noi «Roșul», doar pentru că era blond roșcat, zburând în formație cu alte avioane, s-a ciocnit cu altul, și s-a prăbușit. A fost primul dintre noi care a luat-o pe calea fără de sfârșit. Tot în toamna aceea, s-au ciocnit în aer și au murit doi dintre instructorii Școlii Militare, căpitanul Ioan Cipu și adjutantul Av. Isac. Am senzația că, datorită manevrei de zbor «acrobatic», învățată de la acesta din urmă pe parcursul antrenamentelor, de trei ori am reușit, în anii războiului ce a urmat, să-mi salvez viața când am fost atacat de avioane inamice. Manevra se numește «glisanda virată» și nu este atât de spectaculoasă încât să merite o descriere; ar lua prea mult timp și tot nu ar fi pe deplin înțeleasă. 
Ceea ce pot spune, cu toate acestea, este că în respectiva manevră, viraj alunecat pe una dintre aripile mari, avionul este expus, din punct de vedere aerodinamic, la forțe atât de contradictorii, încât la cea mai mică eroare s-ar prăbuși. Am avut noroc, pot afirma cu mâna pe inimă, luând în considerare faptul că a trebuit s-o întrebuințez în timp ce pilotam un avion greu, de transport, dotat cu trei motoare Junkers 52.
La absolvirea Școlii Militare Buzău, am obținut Brevetul nr. 1463, după care am fost retrimis la Flotila I-a de vânătoare de la Pipera. Manevrele militare din toamna anului 1938 au avut loc în sudul Basarabiei. După terminarea lor, am fost demobilizat.
În toamna târzie a aceluiași an, am fost trimis pentru două luni de către ARPA tot la Școala Militară de Aviație din Buzău pentru obținerea Licenței de Instructor de Zbor. După aceea, Aeroclubul respectiv m-a angajat și în această calitate am zburat până în anul 1941”.                

Autor: Viorel Tăutan