Aboneaza-te la newsletter





Debutul în proză al unei poete*

Februarie 2021

Camelia Buzatu, autoare a șase volume de poezie, a pornit, fără a-și propune cu tot dinadinsul să treacă la statutul de prozatoare, să scrie – și a făcut-o timp de trei ani – despre întâmplările și persoanele din viața ei, din viața familiei, a rudelor, a vecinilor, a cunoscuților, a prietenilor și s-a trezit cu un manuscris de aproape 500 de pagini pe care l-a numit roman, neștiind ce alt nume să dea acestor împletiri de destine cu al său propriu, descoperite pas cu pas, filă cu filă și descâlcite dintr-o țesătură savant complicată de nume, locuri, obiceiuri, drame, frustrări, vise neîmplinite, deznodăminte tragice. 
Ca să fie roman este necesară inițiativa personală a unui personaj (bărbat sau femeie) care să creeze un destin individual menit să dinamiteze limitările etern umane, să treacă peste așa-zisa normalitate a raporturilor interumane și să-și definească un nou mod de a trăi viața, nu în tipare comune, ci după propriile îndemnuri unice – afective și de voință. 
Este Lavusia un asemenea personaj? 
Povestea începe la persoana întâi spusă de Cora, un ajutor de povestitor, i-am spune, că personaj nu este, ea doar fixează ițele tramei epice printr-un preambul și printr-un text final, singurele în care apare, și-n care se desprinde ideea ei de a scrie despre Lavusia. Înțelegem de aici că viața acestei femei a impresionat-o într-atât încât a început cercetarea și documentarea „la fața locului” vorbind prima dată cu Eric, primul ei soț: „Nu-i spusesem că aveam de gând să scriu câte ceva despre viața acelei femei pe care în ultimul timp o studiasem aproape ca pe-o materie școlară, mai ales că la început Eric a părut intimidat...” Despre acesta, Cora se întreabă: „Ăsta să fi fost omul pentru care Lavusia s-a zbătut ca un pește pe nisip?”, mai ales că îi mărturisise că Lili fusese marea lui dragoste, boala lui, cea cu care „își păpase imensa lui avere” și după a cărei plecare a rămas singur, sărac, nepăsător și cu tot felul de adicții, inclusiv cea alcoolică. Dar pe Cora o interesa doar prima lui nevastă: „Pe mine însă mă interesa Lavusia (...). Sufletul ei la vedere ca un glob de cristal imaginar se cerea cercetat, întors de pe-o parte pe alta și agitat din când în când pentru că numai așa se putea gusta din dezamăgirile ei, din cojile uscate ale deznădejdii, numai așa se puteau aduna firimiturile rămase în urma fericirilor ei de mult consumate”. Un alt cadru din ansamblul povestirilor în ramă, în care se desfășoară toate întâmplările din această tumultuoasă așternere pe hârtie a vieții unei femei este relatarea poveștii despre mama sa de către Nucu, fiul lui Eric și al Lavusiei. O întreabă pe Cora: „Dar m-ai făcut tare curios, de ce te-oi fi apucat tu să scrii despre maică-mea, un om banal, șters, pentru că așa arată ea la prima ochire?” Pe măsură ce discuția înaintează între Cora și Nucu, acesta începe să dezvăluie din amintiri sau din propriile lui percepții despre ceea ce s-a întâmplat din copilărie până în prezent, lucru categoric nou pentru el, căci nimeni până atunci nu l-a întrebat: „Dacă mi-ai cere s-o compar cu un animal aș compara-o cu o ciută, cu cea mai speriată ciută a pădurii. Pentru ea fiecare tufiș avea vânătorul lui. Și atunci devenea tristă. Și nici măcar ea nu putea înțelege tristețea aceea apăsătoare care i se cuibărea în suflet. (...) Își dorea ceva ce nu putea avea”. Despre faptul că și mama sa scria, Nucu relatează: „Îmi povestea adesea că atunci când scria simțea o satisfacție ciudată (...). Parcă evada dintr-o închisoare de maximă siguranță, practic se teleporta în altă lume unde pentru câteva ore sau minute, mai știu și eu cât scria ea, juca rolul unui altfel de Dumnezeu”. Subiectul delicat la care se gândește Cora („Oare, femeii ăsteia i s-a făcut o nedreptate sau chiar a fost lipsită de orice instinct matern?”) și până la urmă îl spune cu glas tare, are răspunsul din partea lui Nucu, vorbind despre el și sora lui, Jen: „Cât despre noi copiii, n-am dreptul să vorbesc, cum să nu ne fi iubit ea pe noi?”, de fapt mai mult o întrebare care include o speranță retroactivă, din perioada copilăriei. Pentru că, pe de altă parte, cu rațiunea de adult el afirmă, ca o concluzie: „A plecat de la tata împovărată de disperare, disperarea că va muri și nu va ști cum e să fii iubită și să iubești”. 
Odată început mozaicul („Și cât de greu a fost să pun cap la cap toate acele frânturi de nimic... da, până la urmă erau frânturi de nimic, poate doar un zeu mai răbdător ar fi putut reface corect acest complicat mozaic. Oare nu din aceste mici fărâme e alcătuită viața unui om?), Cora, ajutorul de povestitor, așa cum am numit-o la început, predă ștafeta, preț de 44 de capitole, naratorului omniscient să adauge acele piese lămuritoare despre Lavusia și tot acel cortegiu de personaje care gravitează în jurul ei și participă la întâmplările ample, dezvoltate și ramificate, făcând din toată această expunere epică un roman în toată puterea cuvântului. 
Primele capitole o prezintă pe tânăra Lavusia mergând spre capitală cu trenul, ducând cu ea, ca o adevărată fată de la țară, pui de găină într-un coș, pentru viitoarele gazde din București, și tot ca o fată tânără neexperimentată, intrând în vorbă și chiar flirtând cu un bărbat necunoscut, fermecător și îndrăzneț, flatată fiind de atenția acestuia. 
Norocul ei că avea lângă ureche „greierele” din basme, conștiința sub forma spuselor bunicii ei, Muța, de-a lungul întregii ei copilării și adolescențe care aveau putere de sentință pentru orice aspect al vieții. Glasul acesteia și vorbele ei înțelepte, pline de dragoste pentru nepoată au însoțit-o și la sosirea în București, la mătușa și unchiul ei unde avea să locuiască în timpul școlii. Prin descrierea mătușii Teia, a colonelului Pandele, soțul acesteia și a celor două fiice, autoarea reconstruiește magistral, aproape cinematografic o lume veridică a familiilor întemeiate la începutul comunismului: țărani încă (mătușa Teia cere pui de găină vii, îi dă „în bobi” Lavusiei cât ce intră în casă), deveniți orășeni, dar nu pe deplin orășeni rafinați ci mai așa, de mahala (Teia și fetele o desconsideră pe Lavusia că e săracă și de la țară, o vorbesc de rău când nu e de față, au tablouri kitsch din hârtie colorată, vocabularul lor e departe de a fi elevat), cu tendințe mici-burgheze (fetele trebuie să fie doctorițe, să se mărite „bine”, adică nu cu sărăntoci, păstrarea aparenței de căsnicie armonioasă între oameni care nu se suportă) și vagi reminiscențe boierești (colonelul Pandele face colecție de icoane pe sticlă valoroase). 
Nu numai figura bunicii o urmărește pe Lavusia în viața ei din capitală, ci și cea a bunicului a cărui moarte i-a marcat viața încă din adolescență. Să „strigi moartea” celui dus, să dai pomeni mari în numele lui, să oferi preotului prosoape, să nu te uiți în oglindă sau să nu te speli pe cap nouă zile după îngropăciunea mortului sunt tot atâtea ritualuri stranii pe care ea nu le înțelegea și nici nu le accepta: „N-a putut, ea n-a putut să-i strige moartea, ar fi fost o actriță penibilă într-un rol dureros. Cum să transformi spectacolul acesta plin de mister al morții cuiva într-o mascaradă?” 
Fiecare capitol aduce cu sine o nuanțare a caracterului Lavusiei, pe măsură ce autorul o face să treacă prin diferite perioade ale vieții. Cu toate că, atotștiutor, naratorul preferă de multe ori să construiască personajul din spusele celorlalți despre ea, din acțiunile ei sau chiar părerile ei despre ea însăși. Bărbații din viața ei (în special Eric) în diferite etape, o văd în ipostazele: o fată plină de candoare, cu umor, obraznică, prea tăcută, prea vorbăreață, vioaie, indiferentă, cu o față de „precistă”, femeie pătimașă în dragostea și gelozia ei, mamă devotată dar și denaturată, atunci când pleacă și își lasă copiii, o femeie care așteaptă toată viața un lucru ce i se pare firesc, să iubească și să fie iubită, o femeie liberă și fără prejudecăți în toate circumstanțele existenței ei, considerată uneori o „nebună”, care între altele, s-a apucat să scrie romane și care se regăsește pe sine, aflând sensul vieții, nu universal valabil, ci cel care i se potrivește și anume să fii egal cu tine însuți în toate momentele bune sau rele trăite singură sau împreună cu ceilalți, într-un cuvânt o Lavusia extrem de credibilă, căreia autoarea îi împrumută multe din propriile experiențe și simțăminte. 
Lectura acestui roman, debutul în proză al poetei Camelia Buzatu, ne prilejuiește descoperirea cu uimire a unei prozatoare autentice, cu forță narativă și bogăție de întâmplări și personaje, cu știința construcției unei povești care te face să înaintezi de la un capitol la altul fără să te plictisești. Spunem cu uimire pentru că de obicei poeții care încep să scrie proză se debarasează cu greu de instrumentele poeziei în țeserea unui fir epic.
Inerentele lungimi ale textului nejustificate epic, personaje insuficient conturate sau inutile în mersul povestirii sunt doar câteva dintre minusurile unui debut în proză, care, per total este remarcabil.
Citind romanul Cameliei Buzatu, Sare amară, veți avea satisfacția unei lecturi complete și complexe, veți cunoaște laturi nebănuite ale firii omenești sau, dimpotrivă, vă veți regăsi în anumite aspecte ale caracterelor unor personaje și mai ales veți savura pe alocuri manifestări ale spiritului ludic și vivace de sorginte moromețiană. 

*Camelia Buzatu, Sare amară, roman, Ed. Colorama, 2020, 466 pag.

Autor: Emilia Poenaru Moldovan