Aboneaza-te la newsletter





O scară la cer

Februarie 2021

Poezia nu este doar un festin al spiritului, ci – mai ales – o rugăciune a inimii, în momentele de cumpănă și de anxietate, când numai credința divină mai poate redobândi liniștea interioară. Poetul are, atunci, o tainică legătură cu Preaînaltul, căci versurile izvorâte dintr-o sete uriașă se transformă – subit și sublim – într-o mult râvnită scară la cer. 
Poemele lui Ioan Barb din volumul Cetățile de scăpare (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020) se constituie tocmai într-o astfel de scară; o scară între pământ și cer precum aceea din  visul lui Iacov: „Și a văzut că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea” (Geneza,28: 12).
De profesie avocat, poetul hunedorean a debutat editorial cu placheta Tăcerea ca o flacără (Editura Călăuza, Deva, 1998) și a revenit pe calea Muzelor, după un răstimp dedicat publicisticii, abia în anul 2010, când a publicat volumele Picătura de infinit, Sub via ființei plâng strugurii și a fondat, la Călan, revista de cultură Algoritm literar. Ulterior, cărțile sale (de poezie și de proză) au apărut cu o ritmicitate demnă de invidiat: Babilon (2011), Sabatul interior (2011), Meditând închis în ochiul ciclopului (2012), Ostatec în cer (2012), Orașul scufundat (proză, 2013), Dumnezeul din paharul cu votcă (proză, 2016), Orașul alb (2016), Imnul frumoasei Olivetti (2018). Merită remarcat faptul că odată cu trecerea anilor, poezia lui Ioan Barb a renunțat, treptat, la metaforă și s-a așezat, oarecum firesc, în preajma „generației nouăzeci” păstrându-și, însă, identitatea.
Recentul volum (prefațat, elocvent, de Paul Aretzu) e deopotrivă un liant fericit între lumea terestră și lumea celestă, între profan și sacru. Pe de o parte, aspectul teluric datorează mult sensibilei evocări a copilăriei din satul patriarhal, cu figura predominantă a tatălui, cu nostalgia bunicului rănit în Crimeea ori cu simplitatea profundă a vecinului Ion. Pe de altă parte, turnura religioasă e dată de subtilitatea transfigurării numeroaselor episoade ori trimiteri biblice: drumul Damascului (ce îi schimbă destinul lui Saul, prigonitorul creștinilor, care devine, ulterior, apostolul Pavel), pârâul Cherit (pe malul căruia Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul se ascunde în fața mâniei regelui Ahab), Muntele Ararat (locul unde se oprește Arca lui Noe, după 150 zile de la potop), Ofir, Samaria, Ghetsemani etc. De asemenea, ingenioasă este și permanenta paralelă dintre tatăl de pe „ulița copilăriei” și Tatăl din ceruri; o paralelă secondată de scurgerea ireversibilă a timpului – principala temă a universului liric: „Seara când se întorcea de la fabrică/  tata își tăia bătăturile palmelor cu briciul/  le așeza tacticos pe un colț de ziar/ literele de plumb se imprimau pe carnea moartă/ așa se lipesc cuvintele ziarului de sufletul poporului/ reflecta el analizând fiecare bucată/ apoi le scutura în soba de tuci/ [...] se uita a pagubă/ ce vezi tată în întuneric/ arunca mucul țigării în curte/ – un mic meteorit aterizând în iarbă – / am vrut să ochesc o stea// mi se părea că nu e tata ci meșterul timp/ își privea palmele batjocorite de brici/ bătăturile vor crește din nou/ și bătăturile inimii vor crește/ și bătăturile gândului la fel/ viața va fi acoperită de carne moartă/ până când meșterul timp/ își va târî mantia peste vatră/ dar știu că Tu îl vei demonta într-o zi/ îi vei unge fiecare bucată cu vaselină/ îl vei închide în cufărul uitării/ și oasele tatei vor lumina în pământ/ va crește carne nouă pe ele/ prin ochiul de geam va străluci sărbătoarea/ palmele lui moi îmi vor mângâia fața din nou” (Așteptarea). În majoritatea poemelor, cuvintele memorabile și imaginea tatălui (ce contemplă spectacolul vieții precum, odinioară, Ilie Moromete) dobândesc, în final, noi semnificații religioase: „Astăzi e sărbătoare în cer/ s-au închis centrele de primire/ pentru sfinți/ glumea tata când clopotul bisericii/ trăgea a mort/ se proptea posomorât/ de stâlpul porții își aprindea o țigară/ pufăia își tămâia gândurile tulburi/ [...] / dar Tu îmi spui să nu mă întristez/ să părăsesc gândul cel rău/ [...] / îmi amintești că fiecare părticică/ din mine are un viitor/ să deschid ochii minții să văd/ scara lui Iacov/ aruncată din cer” (Scara lui Iacov). 
Uneori, din ansamblul acestor poeme ce sublimează nu atât evenimente autobiografice, cât, mai ales, o existență tradițională pot fi desprinse versuri de o nebănuită frumusețe: „dimineața pășea desculță prin cenușa fierbinte” (Proba focului). 
Alteori, farmecul intrinsec e dat de expresivitatea unor comparații dezvoltate: „admir paginile ce pâlpâie/ cu gândurile închise în litere/ ca deținuții în celulele jilave” (Mulțumire).
Relevantă pentru construcția discursului liric rămâne această simbioză pertinentă a faptului cotidian, în aparență nesemnificativ, cu periplul biblic pe cât de emoționant, pe atât de sugestiv. Inclusiv titlul acestei cărți de poezie este, prin excelență, unul biblic. Cetățile de scăpare sunt menționate în Vechiul Testament, ele reprezentând adăposturi temporare pentru „ucigașul care ar omorî pe cineva fără voie”, astfel încât „ucigașul să nu fie omorât înainte de a se înfăţişa în faţa adunării ca să fie judecat” (Numeri, 35: 9-12). Prin analogie, cetățile care îl scapă de moarte și de uitare pe Ioan Barb – boemul care și-a descoperit vocația – sunt Credința, Poezia și Iubirea.
Poezia lui Ioan Barb trece dincolo de crestele Parnasului, transformându-se într-un pelerinaj al inimii. Scrise într-o liniște de catedrală, ușor narative și ardent confesive, stihurile solemne din Cetățile de scăpare păstrează alura postmodernă și atestă un poet cultivat, rafinat, iubitor de esențe. 

Autor: Marcel Lucaciu