Aboneaza-te la newsletter





Fulgurații și reverberații lirice

Februarie 2021

Uioara felix, Emilia 
Poenaru Moldovan

Tot mai angrenată în fenomenul literar contemporan, tot mai prolifică, deopotrivă ca autor și ca editor, Emilia Poenaru Moldovan recidivează liric, în 2020, cu volumul sugestiv intitulat Uioara felix. Trădând nota confesivă, autoreferențială, chiar de la primul poem, asumându-și o candidă reconfigurare prin rememorare a universului copilăriei, într-o tonalitate dominată de elegiac doar în partea finală a volumului, mai degrabă alternând între nostalgii cu irizări ludice sau meditative și sensibilități încărcate de suavitate, poeta clujeană reușește să se plaseze pe linia tot mai evidentă a liricii confesive, a ultimilor ani, distingându-se, în același timp, prin ceea ce aș putea numi concavitate lirică. Colateral Edenului copilăriei, surprins edificator în prima parte a volumului, și textelor ars poetica ce luminează interogațiile existențiale ale creatoarei, se conturează segmente de realitate exterioare lumii feerice a „vârstei de aur”, ce sublimează vremuri și oameni.
Un album de familie e, pe liniile ei directoare, cartea dedicată „părinților și fraților”, cu „naivitate” ilustrată, așa cum observa Aurel Pantea, de Smaranda Moldovan și precedată de un splendid motto marca Dinu Flămând: „Apoi noaptea îmi așază pe față masca de aur a faraonului; pot vedea în copacii înalți ai copilăriei cuiburile unei primăveri de demult, cu păsări venite din altă lume...”. 
O dominantă descriptivă, pe alocuri portretistică e vizibilă în aproape toate cele 22 de poeme, fie că e vorba de figurile celor care au fost, fie că e vorba de momente marcante ale copilăriei. Vizibilă, pregnantă e și osatura narativă, tipic postmodernă care încheagă volumul. Pășesc discret, din memorie, în poeme, figura maternă și cea paternă, conturate contrastant, cu emoție și umor, din detalii semnificative, figurative sau simbolice. Interesantă e dubla linie care fixează imaginile: cea ezitantă, tremurată a infantului care hiperbolizează lumea, care se cutremură în fața evenimențialului și cea scrutătoare, tăioasă a adultului ce tinde să problematizeze, să activeze substraturi, semnificații. Dascăli, prin excelență, figurile paterne sunt surprinse într-o dinamică amețitoare, diferită de cea a cunoscutelor poeme cu aceeași temă. Flash-back-uri cinematografice poziționează figura maternă în cadre tipice sau insolite, susținute vizual, auditiv, senzorial de recuzită: „Mama urcând dealul fredonând Rosignol de mes amours”, „Mama învățându-i limba română pe cei de pe ambele/ maluri ale Mureșului/ și pe toți copiii ei cu credința nestrămutată/ în știința de carte și revenirea uniților”, „Mama întorcându-se de la sfatul popular/ cu o medalie de tinichea clasa III/ de mamă eroină dar nu îndeajuns de eroină/ pentru că avea numai cinci copii”, „Mama repetând Puiul de Brătescu-Voinești/ cu tatăl lui Arthur/ care era director la fabrică și trebuia - așa au zis cei de sus/ - să aibă măcar opt clase”. Detalii vestimentare și atitudini profund umane completează portretul celei care „a plecat grăbită înainte de pensie/ să ducă limba română/ prin ținuturi cunoscute ei doar din cărțile de catehism”. 
Pârghii indispensabile trasează autoarea între imaginile familiale și cele familiare; astfel, blocul sovietic, comunitatea eterogenă, parcul plin de bănci, turnătorii și tragica moarte a lui „chenedi”, „radioul cumpărat de tata în rate,/ odată cu mașina de spălat poloneză/ care funcționează și acum”, ceasul de aur al tatălui, distrus în eroica acțiune de salvare a unei vieți, chimiștii, cu origini rurale, care dădeau țării „sodă caustică” sunt doar câteva dintre elementele ce permit fixarea celor două niveluri ale textului: unul al punctelor de forță ale copilăriei și unul al accentelor secundare, contextuale, ce funcționează parcă într-un regim similar apozițiilor, dar care cadrează o epocă. 
Vizibil evidențiate sunt cele două niveluri în poemul „Tata” unde traseul educațional, profesional, dar și uman e marcat de subtile, aparent tangențiale repere istorice, sociale: „De bucuria Unirii,/ bunicii mei s-au iubit și l-au născut pe Tata în 1919./ Cea mai dragă amintire a lui din copilărie/ a fost cînd a jucat cu ceata din sat fecioreasca din Ardeal/ în fața regelui Carol, la București.// Student la o universitate/ refugiat din Cluj în anii cedării,/ revenea în sat să-și vîndă pămînturile./ Iar o venit domnișoru’ să-și vîndă averea, ziceau oamenii, se-ntoarnă în pămînt părinții de necaz./ Tot răul spre bine,/ cînd au venit comuniștii, nu mai aveau ce să-i ia”, „Locuia într-un conac al unui grof ungur și făcea planuri/ pentru timpurile cînd vor veni americanii să-i salveze. Mai tîrziu - era deja evident/ că americanii aveau alte treburi”. Nu scapă ochiului atent nici polivalența necesară nobilei ocupații, căci tatăl-dascăl nu era un simplu emițător de informație, ci un adevărat educator, precoce formator de mult trâmbițate (actualmente) competențe, aptitudini: „la școala din oraș îi învăța pe copiii de țăran/care veniseră să-nvețe meserie,/ cum să mănînce cu furculița și cuțitul,/ cum să-și construiască în fundul curții latrine din lemn,/ cum să-și spele ciorapii/ și să ofere flori domnișoarelor”. Activismul său, alături de doza de latinitate necesară, sunt răsplătite, ca odinioară, în cunoscutul portret al lui Ștefan, realizat de Ureche, printr-un omagiu impresionant, hiperbolic: „La moartea lui, elevii școlilor au umplut/ toată strada noastră,/ cea mai lungă din oraș”.
Instantanee, foiletoane sau lung metraje ale copilăriei sunt poemele care notează, pictural, portretele intitulate „Sora”, „Luiza”, Sparienoapte”. Mizând pe anecdotic și pe senzațional, așa cum erau ele percepute la vârsta infantilă, poemele continuă să întrețeasă portretele unor figuri emblematice, mitologice ale copilăriei cu fire ce dezvăluie drame specifice comunismului sau general-umane, jocurile senine ale copilăriei, cu jocul cu moartea. 
O ipostază polimorfă este ceasornicarul Otto Trasser, convertit, la pensie, la o nouă religie: cea de dascăl. Transpar, din poemul amplu, dominante de caracter ce denotă spiritul viu și pasiunea, lecția minuțiozității și a preciziei, a stimulării curiozității și a competiției cu sine însuși pe care doar vocația le poate da. Aparent poem în care al doilea nivel, cel contextual, conjunctural părea supralicitat, textul unește, contrapunctic, o tragică experiență livrescă și una familială, ambele sublimate de lacrimile materne iscate din durerea pierderii de odinioară și mândria provocată de un act artistic al fetiței.
Absurdul existenței, ironia contrastelor se evidențiază și în alte poeme; Lucreția, ipostaza feminină din Celula de partid, educatoare instruită de „surorile călugărițe de la Blaj”, deșteaptă, dar cu un trup „șubrezit”, trece dincolo de pragul elocinței și al decenței în exprimare când „celula de partid” încearcă să îi decidă viitorul amoros. Nu doar curajul tinerei sau replica ce hipnotizează grupul decidenților sunt „epice” aici, cât, mai cu seamă, ideea de „permis de însurătoare” ce se cerea eliberat de atotpriceputa organizație de partid, gustul amar al intruziunii, al amestecului puterilor în viața personală.
Grupajul de patru poeme, intitulat Vacanță la Uioara (Suferințele tânărului Werther), evocă, într-o orchestrație mult liricizată față de poemele anterioare, stări și atmosferă, senzații și trăiri. Natura umană e secondată de o natură stilizată, care dă poemelor o dominantă picturală, ba chiar sinestezică: „Trenul merge mai încet cînd se apropie de Uioara/ înoată parcă în aburul ce învăluie Mureșul/ printre sălciile care-și atîrnă deasupra apei/ panglicile de cositor/ prin văzduhul tîrît peste dealuri și deodată bufffff!/ se oprește slobozind un șuierat/ ca-n filmele cu vestul sălbatic/ în halta construită de austrieci acum două sute de ani/ mirosind proaspăt a petrol și urină”, „Frăgarul alb, frăgarul negru de dincolo de gard/ nu mai sunt,/ cerul e zdrențuit acolo unde le erau coroanele,/ deși e vară se anunță o zi mohorîtă/ în care trebuie să-mi arăt măiestria/ în fals, mijlocit, altfel spus, literatură - dacă ar fi să-l cred/ pe Henry Miller în primăvara lui neagră”. Revin, contrapunctice, referințe livrești, mai puțin dilatate liric decât cele din poemul „Un 13 noiembrie însorit în Cetate”, o ars poetica/combinatoria, un breviar de poeți și poezie, un rechizitoriu al situației actuale a poeziei. Evocând o revenire acasă, după experiența inedită a capitalei (total eliminată din discursul liric, deși punctată periodic, ca un laitmotiv narativ ce menține suspansul), poeta excelează în surprinderea atmosferei din casa părintească, trasând delicat portretele fraților, pe cel al surorii și puternic, adânc momentul spovedaniei personale, dublat de cel al spovedaniei preotului. Absența tatălui, compensată doar de vizitele în colțul lui de rai sau de înscrisurile cu creionul chimic, rămase pe ușa dulapului, greutatea solitudinii și povara moștenirii paterne „ești rece ca taică-tău”, dureros verbalizată de mamă, deschid, în poemele care urmează, o Cutie a Pandorei. 
Puternic metaforizate, cu titluri ce ascund conotații numeroase, cu versuri ce cultivă ambiguitatea și elipsa, poemele din partea a doua a volumului surprind prin contrastul cu cele din prima parte. Nu oamenii, ci locurile relevă aici străfulgerările interioare, într-un perpetuum mobile în care simboluri ale solitudinii, ale trecerii sunt cucul, trenul (ce transportă amintiri, sufletele, „gînduri de fier”, pe „drumuri de fier”, drumuri „șerpuite”), ultimul tunel, curtea - „inimă împuținată”, ocna jocurilor de zaruri, pe viață și pe moarte. Revelator e poemul ce dă titlul volumului, care amintește prin atmosferă și intensitate de evocarea Lancrămului blagian: „Malul stîng al sternului - firavă cumpănă/ poartă în sticlosul tropot/ Uioara felix./ În pămîntul tău mișcător,/ în sarea ta romană,/ evanescente lăcașuri de fosfor./ Pentru tata,/ pentru optsprezece anotimpuri din eternitatea mea,/ pentru ochii negri ai băiatului./ Uioara - fîntînă lîngă care stau și spăl/ precum în tablou Susanne,/ veșminte de mireasă, veșminte de moartă./ Pînă cînd oglinzile vor osteni”. 
Universul copilăriei e acum miniatural, tot mai departe, tot mai evanescent, singura figură pregnantă acum fiind Lunaticul. Ființă onirică, supranumitul Gerula e „sprinten și ușor ca un copil, cu o mantie de vînt fluturînd/ pe umeri și o plapumă cu față de mătase în brațe,/ se ducea noaptea să coase o hartă de nasturi cerești,/ pregătea tăietorilor de sare din oraș vise împletite/ cu raze de lună, fir de mătase, sclipiri din undele rîului/ și miresme de caprifoi săgetate de țipătul cucuvelei”. E aici una dintre cele mai frumoase imagini ale volumului ce dezvăluie talentul incontestabil al autoarei.
Două poeme de revoltă și dragoste, în care tonul e declamativ, apoteotic încheie volumul Emiliei Poenaru Moldovan, deschizând, anticipând parcă, teme și voci pentru un nou volum. Plurivalența, diversitatea tematică, atitudinală și stilistică vizibile în volum pot fi, deopotrivă, indicatori ai ferventei căutări a unei formule personale sau tot atâtea dovezi ale unui polimorfism liric germinativ.

Autor: Carmen Ardelean