Aboneaza-te la newsletter





Poeme pentru „Caiete Silvane”: Lucian Scurtu

Februarie 2021

Cățeaua ilustră

În așteptarea vandalilor, prin prima Romă
am rătăcit și noi,
am urcat pe soclu și am băut însetați
laptele imperial din țâțele lungi ale lupoaicei,
în el ne-am înmuiat gena din generație în generație.
cărămidă lângă cărămidă (deplasarea unui corp
pe un plan înclinat se face în sens invers înaintării istoriei).
Prin a doua Romă, după alungarea veneticilor,
am visat și noi cât de mult am putut,
am coborât de pe soclu lupoaica (o cățea în călduri?),
am călărit-o pe Via Appia în jos,
încredințați că suntem bunii fondatori.
În a treia Romă, nu am mai așteptat pe nimeni,
blazați, pe soclu am urcat lupoaica izgonită de ingrați,
zbârcită, flămândă, indiferentă de soarta patriei, 
sub burta suptă i-am așezat cei doi copilași, 
azi doi bătrânei senili.
De următoarele Rome ne-am plictisit repede.


Extenuata

Nu vreau să mai aud de clipa cea repede ce mi s-a dat,
nu mă mai plictisiți cu ea, a devenit desuetă,
repede, pe naiba, se petrece atât de încet,
încât, uneori îți vine să te urci pe pereți și să urli,
se urnește precum un melc la marginea raiului,
precum o salamandră prin mijlocul iadului,
hai, mișcă-te, hoașcă bătrână, treci mai repede strada,
dă colțul o dată, pierde-te definitiv prin mulțime,
dar ea abia tresare, abia pâlpâie, abia înaintează,
răsuflarea ei abia de aburește geamurile serei,
stătută, mă îngrețoșează de-mi vine să-i trag
două peste față,
dar ea mă sfidează cu nerușinare, așa extenuată cum e,
și voi îmi repetați de mii de ani, că se trece precum un vis,
precum o boare,
iubito, parcă ieri a fost vara în care te-am cunoscut,
și abia astăzi te îmbrățișez întâia oară, acum, la bătrânețe,
și asta numai din cauza încetinelii ei, nesimțita!


Ultima hughenotă

În cadrul regnului sunt ultimul exemplar,
mă ascund într-un colț al imperiului,
precum se ascund într-un cotlon al memoriei
firavele ezitări ale renunțării,
acolo dropiile au mâini, în loc de aripi,
egretele poartă haine, în loc de pene,
iată importanța întunericului pentru o imagine dată cu noi,
aflați la depărtare de o respirație unul de celălalt,
întunericul dintre noi, perversul, ne face să credem,
că suntem foarte îndepărtați,
că nu ne vom mai vedea sau atinge niciodată,
dar aflați la o distanță foarte mare unul de celălalt,
aceeași beznă, suava, ne amăgește că suntem
foarte aproape (urmările mișcărilor noastre?),
că-mi poți cotropi colțul de imperiu sau miezul lui,
sau partea îmbelșugată de țară,
luminat de scrumul discret al țigării tale fine,
cel care-mi incendiază tundra din creier,
taigaua din inimă,
savana de azi.

Autor: Lucian Scurtu