Aboneaza-te la newsletter





Ioan I. Todea la 82 de ani

Martie 2021

Într-o zi de marți, 4 iunie 2019, după-amiază, m-am întâlnit cu prof. dr. Ioan I. Todea, originar din Albac (acum, în București), care a venit cu un însoțitor să vadă „Casa lui Horeaˮ (?) refăcută.

         Trebuie să fac aici o paranteză: în lupta mea de ani de zile cu autoritățile pentru salvarea Casei Muzeu din Cizer și amenajarea ei ca obiectiv turistic, am apelat și la mass-media. Cineva – nu știu cine! – a supranumit această casă, care, de fapt, este o casă țărănească de la începutul secolului al XVIII-lea [1730 (?!)], „Casa lui Horeaˮ.

Prof. dr. Ioan I. Todea din București, născut în Albac, ca și Horea, a descins în Cizer să vadă „Casa lui Horeaˮ. A contactat Primăria, iar aceasta m-a solicitat pe mine ca „ghidˮ, și așa am avut ocazia să îl întâlnesc pe acest om deosebit cu care am colaborat la cartea la care tocmai lucra.

 

Cine este Ioan I. Todea? O să aflăm chiar din „gura luiˮ:

                                                                                                                                                      

„Sunt ardelean din Țara Moților. M–am născut în 9 martie 1939, în comuna Albac, jud. Alba. Părinții mei – Ioan și Sofia, născută Corcheș – s-au colonizat în anul 1947, în satul Măgheruș, apoi în comuna Țigmandru, județul Mureș, unde am absolvit primele patru clase, după care, într-o comună vecină, Nadeș, în anul 1953, am terminat școala gimnazială. Am trei frați și două surori: †Ilie, †Ileana, Sabina, Roman și Gheorghe. De mic mi-a plăcut cartea. A trebuit, însă, mai întâi să învăț o meserie. În acest scop părinții m-au înscris la Școala Profesională Metalurgică din Sighișoara, pe care am absolvit-o în 1956, după care am lucrat ca frezor la Întreprinderea «Ambalajul Metalic» din Timișoara până în 1960.

Drumul vieții m-a purtat apoi la Orșova, unde, în 27 decembrie 1962, m-am căsătorit cu Maria Tutunaru, cum se numea după numele de fată, soția mea. Tot aici, în 1964, am absolvit liceul și s-au născut cei doi copii ai noștri, Horea-Dorinel și Manuela, căsătorită cu Marius Anghel, de la care avem trei nepoți: Monica-Ioana, Vlad-Lucian și Diana-Mădălina. De curând sunt și străbunic. Avem o strănepoată de toată frumusețea – Sofia-Maria – de la nepotul meu Vlad-Lucian și de la soția lui, Andreea Camelia.

În 1972 am absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București, iar în 1997 Universitatea «Al. I. Cuza» din Iași mi-a acordat titlul științific de doctor în istorie.

În plan profesional, după o muncă de câțiva ani pe linie de tineret, mi-am continuat activitatea în învățământ, între anii 1977-1989 fiind lector universitar la Academia de Studii Social-Politice, iar apoi, începând din 1990, profesor la Școala nr. 142 din București și la Școala Gimnazială «Prof. Ion Vișoiu» din Chitila, județul Ilfov, de unde, în 2003 am fost pensionat. În anul 2000 mi s-a acordat gradul didactic I și gradația de merit în învățământˮ.

 

         În 23 martie 2020, dl Todea îmi trimite un exemplar al cărții sale Transilvania, vatra neamului românesc, Horea, jertfa românilor ardeleni pentru țară, neam și credință în 1784-1785, cu următoarea dedicație: „Domnului Petru Galiș, cu stimă și urări de bine și sănătate din partea autoruluiˮ, însoțită de o scrisoare emoționantă și edificatoare:

 

București,23 martie 2020

 

Domnule Galiș,

 

         Îmi face plăcere să vă trimit cartea mea la care prin informațiile și poeziile Dv. ați contribuit nemijlocit. Cu prilejul lansării ei în Albac, Horea și Cluj, s-a bucurat de o bună apreciere.

         Programul lansării ei în comunele Albac și Horea a cuprins parastase, depuneri de coroane și scurte programe artistice susținute de elevi și cadrele didactice din cele două localități. Data lansării la Albac și comuna Horea a fost 28 februarie, zi în care am comemorat 235 ani de la supliciul lui Horea și Cloșca. La Cluj-Napoca am lansat-o la „balul moțilorˮ organizat de Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu”, în prezența a peste 250 de persoane.

         Dv. vă regăsiți opera la pag. 60-61; 469-471; 423-429, și biografia lui Horea, paginile 213-214.

         Pe coperta I am ținut să prezint Steagul revoluției lui Horea cu crucea pe el și „Coloana recunoștinței fără sfârșitˮ a lui Brâncuși. El, în cazul nostru, simbolizează recunoștința generației noastre pentru faptele lui Horea puse în slujba românilor ardeleni și de pretutindeni pe linia eliberării sociale și naționale de sub jugul maghiar și austriac.

         Coperta IV cuprinde argumentele pentru care am scris cartea și un grup de tulnicărese din Câmpeni.

         Informațiile Dv. m-au ajutat să-mi întregesc cunoștințele cu privire la activitatea și biografia lui Horea. De aceea, încă o dată, mari mulțumiri pentru toate acestea.

                                                         

Cu stimă, I. Todea

 

Sunt prea mic pentru a face analiza critică a cărții Transilvania, vatra neamului românesc, Horea, jertfa românilor ardeleni pentru țară, neam și credință în 1784-1785, carte ce îngemănează atâtea capitole câte luni are un an, în cele 600 de pagini, scrisă de un Om atât de mare cum este dl prof. dr. Ioan I. Todea.

         Totuși, voi spicui, lapidar, câteva idei și fapte din tumultuoasa epocă Horea, din cartea dlui Todea, pe care am citit-o „în pas alergătorˮ și pe care i-am împrumutat-o unui bun vecin, leat cu autorul, Culița Țolaș, care, după ce a terminat-o, mi-a spus: „Așa carte n-am mai citit de când îsˮ.

         În Binecuvântare, preotul Marian Sava zice: „Dacă preotul bisericii din localitatea Mesteacăn (jud. Alba) de la finele veacului al XVIII-lea a binecuvântat începutul acțiunii lui Horea (iar apoi s-a implicat în răscoală pentru că ea însăși, preoțimea, făcea parte din națiunea necăjită și asuprită), atunci e în rânduiala firii ca un preot să binecuvânteze, cu o rugăciune liturgică, osteneala istoricului Todea  de remarcare a unui eveniment – Act Martiric – din Istoria Neamului Românescˮ (pag. 9).

         Horea nu a fost mason.

„Așadar, la întrebarea a fost ori n-a fost Horea mason, pe baza cercetării documentelor originale aflate în Arhiva din Viena, a verificării listei membrilor Lojei Zur Wahren Eintracht de către  prof. univ. dr. Gheorghe Bichiceanu, în sfârșit putem afirma și noi cu tărie: Horea n-a fost mason, sau, cum afirmă autorul acestei descoperiri inedite, «posibilitatea ca Horea să fi făcut parte din această Lojă este exclusă»ˮ (p. 186).

         Răscoală ori revoluție ?

         „Etapa I – răscoală – marcată de începutul ei în Zarand, la Curechiu, în 2 noiembrie și de luptele ce au urmat cu nobilimea maghiară  până în ziua 10 a aceleiași luni;

Etapa a II-a – revoluție – 11 noiembrie – 14 decembrie, declanșată de Ultimatumul lui Horea din 11 noiembrie, adresat nobilimii asediate în cetatea Devei și întregii nobilimi din Transilvania, înlăturarea în teritoriile cucerite de răsculați a administrației maghiare și austriece și numirea în locul ei a administrației românești, iar în final desființarea șerbiei și alte măsuri reformatoare luate de împăratul Iosif al II-lea ca urmare a acestei mișcări revoluționareˮ (pp. 201-202).

 

Ceea ce m-a înflăcărat și mi-a dat liniște și pace după citirea acestei cărți a fost faptul că după întâlnirea cu acest meticulos istoric și mare patriot, el a inclus în voluminoasa sa carte și ceea ce i-am oferit eu despre istoria Cizerului din monografia „Cizer – 800ˮ (1219 – 2019), Editura Caiete Silvane, Zalău, 2019.

 

Cităm câteva fragmente incluse în cartea dlui Todea:

 

Horea și biserica din Cizer

„Prezența încă vie a lui Horea în amintirea oficialităților locale și a intelectualilor cu care ne-am întâlnit la Cizer este primul aspect plăcut pe care l-am trăit în această așezare din Ardeal.

Realizarea de către Horea și ortacii săi a bisericii ortodoxe din acest sat în anul 1773 e prima problemă care ne-a preocupat. Și trebuie să menționăm că un rol important în completarea informațiilor noastre cu noi aspecte privind modul în care Horea a realizat acest edificiu ecleziastic l-a avut învățătorul pensionar Petru Galiș și primarul comunei Ioan Pătcaș.

Și iată ce am aflat de la valorosul păstrător al patrimoniului și tradițiilor locale, Petru Galiș, care a notat aceste aspecte într-o lucrare nepublicată, intitulată Cizer – 800, 2019, Horea.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea (în jurul anului 1715), nu se știe din ce cauză, în Cizer a izbucnit un mare incendiu, care a mistuit în flăcări o mare parte din sat, unde se afla și biserica. Timp îndelungat au folosit drept biserică o casă mare (pentru acea vreme), cu acoperiș de paie, casă ce a dăinuit până astăzi, când a fost achiziționată de Muzeul de Istorie din Zalău pentru a fi transformată în muzeul satului Cizer.

 

În timpul construcției bisericii, aflăm de la învățătorul Petru Galiș, Horea a mai realizat o casă și o șură a localnicului Patronea. De la șura amintită s-au păstrat până azi două bârne cioplite de Horea. Păcat însă că Nicolae Patronea – un descendent al lui Patronea amintit mai înainte – minimalizând importanța acestor bârne, le-a cioplit sculptura, pentru a putea folosi în alt scop bucățile respective. Una din ele se află în Muzeul Etnografic al comunei, aflat în incinta Școlii Gimnaziale cu clasele I-VIII din Cizer, și, evident, are o însemnată valoare.

Biserica a fost întreținută cu grijă de cizereni de-a lungul anilor. Ea farmecă prin armonia proporțiilor, prin frumusețea acoperișului de șiță, a turnului clopotniței, a brâului ce marchează mijlocul pereților exteriori și a celorlalte elemente care o compun. Aceste aspecte sunt pe larg menționate în caietul de însemnări, care s-a aflat mult timp la dispoziția vizitatorilor, pentru a-și nota impresiile.

La 6 martie 1958, profesorul Atanasie Popa a consemnat în acest caiet impresiile sale în felul următor: «Biserica din Cizer, de pe plaiurile Sălajului, este o podoabă a arhitecturii românești, o dovadă de înălțimea până unde s-au putut ridica arta și aspirațiile unui popor obidit, asuprit, căruia i s-a luat nu numai dreptul de a trăi ca ceilalți oameni, ci și dreptul de a se închina în limba și legea lui.

În fiecare dăltuire a motivelor de o bogăție și o eleganță cum rar se mai întâlnesc, sunt puse dragostea, nădejdea și credința unui suflet mare, dornic de libertate și gata de orice sacrificiu pentru neamul său.

Numele Ursu, săpat în scândura ce acoperă bolta bisericii, este o dovadă că Horea a fost un suflet neînfricat, de mucenic. Artist, erou, mucenic, aceste trei însușiri sunt trăsături fundamentale ale țăranului român din toate veacurile și din toate timpurile. Și Horea le-a avut din plin.

Biserica de lemn din Cizer este un tezaur artistic, arhitectonic și istoric. Să o prețuim și să o cinstim cum se cuvine.»

Prima strofă a poeziei Biserica lui Horea, al cărei autor este învățătorul Petru Galiș, este grăitoare pentru valoarea ei.

         «Zveltă precum pasărea măiastră,

Cu turla semeață înfiptă în cer,

Veghează văzduhul și tot ce-o-nconjoară

Biserica lui Horea din Cizer».

 

Valoarea ei istorică și culturală a determinat oficialitățile locale și județene și cadrele de specialitate ca, în 1967, după 194 de ani de existență pe locul unde i-a pus Horea temelie în Cizer, să o mute la Muzeul Etnografic al Transilvaniei «Romulus Vuia» din Cluj-Napoca, unde constituie bijuteria instituției și stă mărturie faptelor înaintașilor noștri. Au rămas la Cizer doar câteva obiecte de cult, precum și clopotul, care, prin inscripția «Școlei rom. din Cizeriu» amintește despre începuturile învățământului în localitatea Cizer”.

 

Horea și Casa Muzeu din Cizer

„Construită acum 290 de ani în Valea Cizerului, ea a rezistat ca o fortăreață, devenind o adevărată piesă de muzeu. După unii cercetători, aici și-ar fi aflat adesea găzduire însuși Horea, singur sau împreună cu alți conducători ai mișcării revoluționare din 1784.

În 1987, ea a fost mutată în vecinătatea școlii noi din centrul comunei, iar în anul 2004 a fost declarată monument istoric. Cu toate acestea, deși a fost reparată de mai multe ori, în cele din urmă a ajuns la un pas de năruire.

 

           

 

Ca urmare, fostul primar Liviu-Nicolae Fărcaș și consilierul pentru cultură Petru Galiș s-au zbătut din răsputeri pentru a salva acest «bulgăre de aur» și, profitând de o «oportunitate», au obținut fonduri europene pentru proiectul Restaurare, consolidare și amenajare gospodărie țărănească Casa Lupuț din Cizer, jud. Sălaj. Proiectul a fost materializat, începând din 2017, și casa-muzeu a fost inaugurată în 8 septembrie 2018, anul centenar al Marii Uniri!

Iar nouă nu ne rămâne decât să felicităm pe toți cei ce s-au zbătut ani și ani pentru salvarea acestui edificiu și transformarea sa în casa-muzeu, realizare apreciată atât de localnici, cât și pe plan național și internaționalˮ.

 

La Muzeul Etnografic din Cluj – Napoca

„Sub impresia acestor informații care îmbogățesc biografia lui Horea, a doua zi – 11 iunie 2019, împreună cu nepotul meu Jurca Iosif-Alexandru, ne-am oprit la Muzeul Etnografic al Transilvaniei «Romulus Vuia» din Cluj-Napoca, unde se păstrează Biserica lui Horea din Cizer din anul 1967. Și, după ce am admirat măreția ei, ne-a surprins neplăcut faptul că în prezentarea făcută nu scrie niciun cuvânt despre Horea.

Pentru edificare, redăm cele două texte ale acestei prezentări, scrise pe tot atâtea plăcuțe așezate în imediata ei apropiere.

«Biserica Cizer, jud. Sălaj, datează din 1773. Biserică românească din lemn cu plan poligonal evoluat.

Conservare – Restaurare și Punere în valoare a bisericilor din lemn Petrindu și Cizer

Supported by a grant from Iceland, Liechtenstein and Norway

Proiect finanțat printr-un grant oferit de Islanda, Liechtenstein și Norvegia.»

Această prezentare ne arată două aspecte:

  1. Biserica este din Cizer și a fost construită în 1773;
  2. Restaurarea ei și țările care au contribuit financiar la această activitate.

Dar nu menționează nimic despre principalul ei constructor, Horea. De aceea cerem conducerii muzeului să completeze plăcuța a) cu numele lui Horea, iar ca urmare, ea va deveni, ca formulare, Biserica lui Horea din Cizer, fără a mai face alte modificări. Doar suntem români și ne stă bine să ne mândrim cu Horea, cu faptele sale și cu trecutul nostru!ˮ

 

Să menționăm și cuvântul autorului de pe coperta IV:

„Am scris această carte deoarece azi ni se cere, tot mai insistent, de către persoane suspuse din țară și de peste hotare, inclusiv prin programe școlare și universitare, să demitizăm bogata noastră istorie, când tentativele de deznaționalizare și dezmembrare a țării se desfășoară frecvent, convins fiind că tinerii de azi vor găsi în faptele lui Horea, Cloșca și Crișan modele demne de urmat.

În semn de recunoaștere a contribuției lor la realizarea celei dintâi revoluții românești, în urma căreia s-a desființat șerbia în Transilvania și prin aceasta s-a produs saltul întregii românități spre epoca modernă, recomandăm oficialităților naționale în drept să-i declare pe Horea, Cloșca și Crișan, post-mortem, eroi naționali, iar căpitanul ei suprem, Horea, să fie considerat de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca sfânt martir. Cerem cu reverență canonizarea lui, deoarece până la moarte a găsit puterea sufletească în credința mesianică. În acord cu noi, aceeași rugăminte o adresează oficialităților române în drept, atât Asociația «Reîntregirea Patriei» cât și Asociația Cultural-Patriotică «Avram Iancu»”.

Prof. Dr. Ioan I. Todeaˮ.

 

Această nestemată se află în Sălaj, la ora actuală, dar într-un singur exemplar, la subsemnatul, dar autorul ei este de acord, după ce va trece pandemia și va fi invitat, dorit și primit să vină și la noi s-o lanseze și să ne îmbogățească patrimoniul cultural, mintea și sufletul.

Dar, până atunci, vă asigur, dragi cititori, că fiecare cuvânt din această carte izvorăște din înțelepciune, fiecare cuvânt exprimă adevărul, fiecare cuvânt însuflețește dragostea de neam și țară – patriotismul. De aceea, noi, sălăjenii, la ceas aniversar, vă urăm, moțule drag, La mulți ani!

Autor: Petru Galiș