Aboneaza-te la newsletter





Simone Györfi - 60

Martie 2021

S-a născut la 6 martie 1961, în Cluj-Napoca. A absolvit Facultatea de Matematică-Mecanică, Universitatea Bucureşti.
Volume proprii: Galaxia cotidiană, versuri (Editura Marineasa, Timişoara, 1999), O poveste pentru fiecare, poveşti (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015), Csipkevár (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2019).
Traduceri: Zodia lupilor – Farkasok csillagjegye, versuri, bilingv, autor Sânziana Batişte (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2011, traducere în lb. maghiară), Refugiu, motive de credinţă, poezii, autor Fazakas László (Editura Europrint, Oradea, 2009, traducere în lb. română), Maria V. Croitoru, Cărticica cu poveşti/ Mesés könyvecske (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2016, traducere în lb. maghiară). Prezentă în antologii. Între 2004-2020 i-au apărut volume de traduceri bilingve (din română în maghiară şi din maghiară în română), poezii ale participanţilor români şi maghiari la Festivalul „Primăvara Poeziei”, Zalău.

 

exerciţii de echilibristică

orbecăiesc
printre cuvinte
aşezate cu grijă
fiecare în sticla sa
în recipientul propriu
astupat cu infinită
precauţie
nu cumva să evadeze

vezi vaza aceea de murano
cu gât înalt
cândva a străbunicii
păzeşte autoritar
străfulgerări de licurici

iar în borcanul
plin-ochi, cândva,
cu izuri, gemuri şi miresme
se zbate neajutorat
farmecul inocenţei – 
ca într-o catacombă
cu intrarea surpată
orbecăiesc
printre aceste
şiruri fără de capăt 
de cuvinte
şlefuite cândva cu grijă
să nu rănească
însă acum tot mai
de neatins

pe când în jurul meu
se strânge, îngâmfată
în agramata ei neîndurare
tăcerea minţii – 

(Poem apărut în antologia „Primăvara Poeziei – XIX – A Költészet Tavasza”, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2019)

.............................

Căldură

- Azi nu vreau să mă gândesc la asta, îşi spuse Ilaria şi se întoarse cu o încrâncenare feroce la treburile sale casnice. 
Spălă geamul din bucătărie pentru a treia oară săptămâna asta, oprindu-se la fiecare pată reală sau doar închipuită, la fiecare zgârietură de pe sticla veche, zâmbind fără măcar să-şi dea seama imaginilor ce se perindau prin faţa ochiului interior. Moşteniseră casa părintească, impunătoare şi rece, plantată cu un perete în strada zgomotoasă, de care o despărţea un gard băţos din fier forjat, vopsit în negrul la modă care făcea ca fiecare poartă să arate ca o intrare în cimitir. 
Ilaria nu putea să sufere negrul. Îi aducea aminte de mătuşa Carolina. Unchiul, fost pilot de încercare, nu putuse să se desprindă de zbor şi se înscrisese în clubul de planorism a doua zi după banchetul de pensionare. Şi murise la o lună după aceea, în singurul accident aviatic cu care se putuse mândri vreodată clubul în chestiune. Nu rămăsese altceva din el decât ceasul elveţian cu cadranul spart şi ora fixată pentru eternitate la secunda morţii. Ceasul fusese adus la club la mai bine de o săptămână după tragedie de un ţăran din a treia vale, care o ţinea una şi bună că e piaza dracului – ceasul, adică –, aducător de nenoroc. Ilaria îl suspectase că voise să-l ţină şi să-l vândă, dar în familia ei lucrurile avuseseră dintotdeauna curiosul obicei de a reveni la stăpânii lor.
Mătuşa Carolina nu se mai întorsese în casa părintească: o lăsase moştenire nepoţilor celor mai îndepărtaţi, care nu ar fi avut de ce să interfereze cu eventualele spirite ale casei. Dar Ilaria îşi aducea aminte de variatele tertipuri cu care vechea clădire încercase să-i convingă să plece, sau pur şi simplu din dorinţa de a le pune jar sub tălpi. Robinetele se stricau la cele mai curioase ore din zi şi din noapte, hârâind bezmetic și amenințător, cu bule de aer  împotmolite în calorifere și în rețeaua de scurgere și care bântuiau visele celor care aveau nefericirea să adoarmă neavertizați fiind de meteahna lor. Pomii din grădină, care ar fi părut să reziste şi la tornade, se prăbuşeau peste alei la cel mai neîndemânatic firicel de vânt. O plimbare nevinovată putea să devină în câteva secunde o cursă cu obstacole demnă de olimpiadele sportive. Cuhea de vară colapsase pur şi simplu. Reuşiseră să salveze din ea numai ciuperca din lemn tare a străbunicii, pe care o folosise cândva la peticit ciorăpeii şi şosetuţele unui lung şir de copii, nepoţi şi strănepoţi…
Până la urmă, Ilaria se săturase de ideea că oricum, casa veche nu va cădea la pace cu noua familie care o locuia. 
- Poartă-te, o avertizase, cum ai avertiza o ființă vie. Într-o zi o să chem oameni şi o să te şterg de pe faţa pământului. 
Zidurile uruiseră îndurerate, de parcă s-ar fi rugat de încă o păsuire – iar ea picase de fraieră, întocmai ca mătuşa Carolina, care păţise și ea destule cu nărăvaşa clădire, care rezista eroic la orice modernizare. 
Cum se întâmplase în noaptea care urmase înlocuirii vechii sobe din pământ care fusese motivul de mândrie al bunicii pe când era nevastă proaspătă, iar mai apoi, pe rând, motiv de harță între cei trei copii, fiecare încercând să prindă, pe vreme de iarnă, locul cel mai călduros din bucătărie, adică partea dintre hornul lat și peretele camerei, cu care forma o nișă în care te simțeai ca-n sânul lui Avraam, mai ales în serile când bunica punea mere la copt și mireasma lor îmbătătoare te însoțea și în vise… 
Când se întorseseră din deportare, Negrenii constataseră uluiți că Braniștea se schimbase, ca de altfel tot satul și că nu mai cunoșteau nici jumătate din vecini. Comenduirea încercase la un moment dat să încartiruiască un notar, dar casa se apărase cu înverșunare, scârțâind din uși, imitând sunete de pași în pod și chiar lăsând găleata din fântână să cadă repetat în gol în uruit sinistru, de preferință în orele târzii din noapte. 
Prietenul bunicului avusese grijă cât putuse, reușind până la urmă să împiedice înstrăinarea casei. Cei doi bărbați arseseră atât contractul de vânzare pe un pengheu cât și pengheul cu pricina, pentru ca lucrurile să se întoarcă în bunul lor mers. Numai că răul fusese făcut și bătrânul nu-și mai revenise pe de-a-ntregul până în ziua morții. Bunica rămăsese cu un reumatism sever după cele două nopți de februarie când fusese nevoită să doarmă pe cimentul înghețat al gării vechi, cu un copil de țâță și alții doi care se țineau înspăimântați de fustele sale. Iară casa, după ce stăpânii lipsiseră atâta amar de vreme, se acrise și se coclise ca un bătrân căruia nimeni nu-i mai calcă pragul. 
Mătușa Carolina își cheltuise primul salariu de vânzătoare la cooperativă tocmind un sobar care venise într-o după-amiază de toamnă și dărâmase soba cu pricina, construind una mai modernă, din teracotă. Hornul fusese curățat cu grijă, iar familia de lilieci găsită cu capul în jos, atârnând de grinzi, izgonită fără milă. În prima noapte în care se făcuse foc în soba cea nouă, casa mai că arsese.  
Gurile rele șopteau pe la colțuri că bătrânii impregnaseră pereții casei cu durerea lor, pentru că după revenirea din deportare nimica nu mai fusese ca înainte. Viața de dinainte de război se dusese pe copcă și sătenii vedeau numai dușmani când priveau peste gardurile caselor. 
- Răul începe uneori din te miri ce, dar, odată închegat, e  aproape de neoprit, gândi Ilaria.
Vecinii se transformaseră în anii de război și mai ales în anii ciudați care urmaseră, dacă nu în dușmani înveterați, atunci în străini. În ultimii ei ani de viață, bunica nu mai ieșise nici măcar în uliță și își încercuise grădina cu vișini, meri, caiși și tufe de agrișe și zmeură, ca să se apere de fețele curioșilor. 
Ilaria mai frecă o pată închipuită de pe clanța bucătăriei. 
Își aminti cum se văitase casa în ziua aceea în care se hotărâse s-o dărâme. Poate că n-ar fi trebuit să-i mai dea o șansă, se gândi, însă contraargumentele începură să curgă nechemate, ca de fiecare dată. Dacă închidea ochii, putea să vadă cu ușurință filegoria generoasă, cu geamurile sale de epocă, din bucăți mai mici și mai mari, tăiate din sticlă groasă și încadrate în lemn sculptat elegant în care lumina dimineții se revărsa fără opreliști. Petrecuse nenumărate ore acolo, pe scăuneșul de lemn, chinuindu-se să mânuiască andrelele lungi, cu care bunica o învăța să tricoteze. 
Se spune că o casă este apărată, sau, din contră, deranjată de sufletele celor care au sălășluit acolo. Ca o ironie a sorții, bunica murise în spital, după ce metehnele adunate în, și după război, o răzbiseră și o îngenuncheaseră, deși doar fizic. Ilaria însă o vedea cu ochii minții umblând de colo-colo, simțea prezența aproape palpabilă a bunicii, sprijinită în bastonul omniprezent, cu care se alesese după nopțile acelea petrecute pe cimentul gării, ocrotind cu trupul propriu sănătatea copiilor ei.
- Facem pace, în sfârșit?
Întrebarea fusese adresată aiurea, clanței, pe care tocmai o terminase de șlefuit, imaginii bunicii, casei morocănoase, ca un bătrân, care nu mai știe să se lase iubit. 
Un vânticel pătrunse prin geamul întredeschis și iscă o tornadă măruntă chiar în mijlocul filegoriei, colorând în toate luminile curcubeului firișoarele de praf și făcându-le să danseze în soarele primăvăratic. 
Iar Ilaria simți cum o învăluie spiritul casei, mai sfios la început, apoi prinzând tot mai mult curaj, ca o mantie călduroasă.

Autor: Simone Györfi