Aboneaza-te la newsletter





Dincolo de tristețe era un Om

Martie 2021

Am întâlnit-o zilele trecute și mi s-a părut mai împuținată la trup și cu cearcăne, ca două inele albastre în jurul ochilor. Avea mersul destul de vioi, astfel încât, privind-o din spate nu prea îi puteai da vârsta pe care o avea. Era neobosită. Acum când toate căzuseră pe capul ei, bucuria nu-i înflorea pe chip niciodată,  deoarece soțul îi ajunsese bolnav la pat de ceva vreme  și o durea și o revolta neputința lui. Ar fi trebuit să se bucure pentru copiii ei și mai ales pentru nepoții pe care îi crescuse și-i îngrijise ca pe ochii din cap... Ar fi trebuit să se bucure că investiția ei sufletească și toată truda ei ajunsese acum să fie o răsplată. Ar fi trebuit să se bucure că foștii ei elevi, pe care i-a iubit ca pe propriii ei copii, s-au realizat. A muncit cu drag o viață întreagă și nimic nu i se părea imposibil, niciun efort nu i se părea inutil sau prea mare, când era vorba de cei pe care-i iubea. Și ea iubea pe toată lumea, inclusiv pe cei care au dezamăgit-o adesea. Acum se oprea adeseori din drumurile ei și zâmbea amar, fără să judece. „Toată viața am vrut să fac doar binele... poate că uneori am greșit, dar n-a fost pentru că am vrut asta. Celor cărora le-am făcut cel mai mult bine fără să aștept răsplată, acum mi-ar zdrobi viața sub picioarele lor înnoroiate!” Nu așteptase recompensă de la nimeni pentru că era convinsă că toate faptele, bune sau rele sunt „contorizate” și cu siguranță că „acolo” nimic nu este dat uitării, nimic nu rămâne nerecompensat sau nesancționat. De multe ori privea peste gardul casei și încerca să ghicească destinul trecătorilor. Dacă unii râdeau în hohote, ea se întrista, se gândea că nu se știe ce îi așteaptă în viitorul incert și că toate trebuie făcute cu bună măsură. Dacă vedea vreun om trist, cu capul plecat în tristețile lui, se ruga în gând pentru el, îl aducea înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune și îl ruga să-i rezolve problemele: „Doamne, Tu ne-ai creat pentru a fi fericiți! Dăruiește-i acestui suflet bucuria vieții!” 
Am căutat-o pentru că aveam de realizat un reportaj pentru un examen de intrare în Magistratură. Trebuia să scriu despre o personalitate din viața mea, iar eu am ales-o pe această doamnă profesoară, pe care am iubit-o atât de mult... O! Iată că vorbesc la trecut! Nu este bine! Am iubit-o și o iubesc, dar acum, odată cu maturizarea mea am ajuns să o consider o personalitate pentru care respectul meu nu va fi niciodată manifestat îndeajuns. I-am spus motivul vizitei mele și ea a zâmbit trist. Am zâmbit și eu, amintindu-mi de orele în care am discutat despre valoarea morală a fiecărei opere studiate, de felul extraordinar în care știa să ne prezinte opere și autori, astfel încât era imposibil să nu vrem să citim, să nu vrem să speculăm pe esența mesajului lor. Acum mă copleșea o dorință acerbă de a-i dărui o rază de bucurie acestui suflet care toată viața a împărțit cu prisosință din bucuria inimii ei. Nu prea găseam calea de a-mi materializa dorința, așa că i-am povestit despre realizările mele, despre devenirea colegilor mei de clasă. N-am uitat să-i spun că a contribuit din plin la formarea noastră, iar ea a ridicat palma să mă oprească:
- Nu-mi place lauda aceasta, care mă poate duce pe drumul unui orgoliu nemăsurat. Am făcut ceea ce trebuia să fac și ceea ce mi-a plăcut. Poate că dacă nu-mi plăcea... era altfel...
- Îmi cer iertare! Nu spun decât adevărul, dar nu vă înțeleg amărăciunea. Este ceva ce vă dezamăgește și nu înțeleg de unde această dezamăgire? Ați avut o viață frumoasă! 
- Da, este adevărat! Am avut parte de generații de tineri de excepție! Dar vezi că vorbești la trecut? Eu cred că mă înroșesc de jenă, iar ea tace pentru un moment, apoi continuă cu o voce joasă, abia șoptită:
- M-am pensionat mai repede pentru că școala nu mai este cea pe care o știam. Poate greșesc prin faptul că trag linie și adun, că doar nici acum și nici atunci nu erau toți tinerii dezinteresați de propria lor devenire dar... am senzația că majoritatea tinerilor de acum  merg „fără busolă”, fără țintă! Mă gândeam că  am întâlnit în viața aceasta fel de fel de oameni. Unii nu numai că le-au amărât viața celor din jur, dar și-au distrus propria viață. Ce folos să citești biblioteci întregi, dacă nu înveți cum să-ți faci viața frumoasă, cum să fii om cu adevărat, cum să faci tu pentru tine și pentru cei dragi ție să vă fie bine? Reciți din premiații Nobel, spui citate de filosofie sau evoci evenimente istorice într-un limbaj și o manieră încântătoare, încerci să descifrezi tainele ADN-ului, dar dincolo de toate acestea nu faci nimic, ești ca vâscul pe copac. La ce bun?
Cu siguranță că întrebarea ei era retorică, așa că mă uitam la această doamnă, care mai păstra din distincția ei de intelectual, și mă gândeam că toate cărțile de filosofie ale lumii nu cuprind în ele atâta înțelepciune cât se află într-un mănunchi de femeie, care a trăit, așa după cum spune ea adeseori, cu ochii larg deschiși, ca să vadă și să socotească bine lumea și rosturile ei. Văzând-o atât de tristă, m-am gândit că sigur toți înțelepții lumii sunt oameni triști. M-am cutremurat când mi-a fulgerat această idee prin minte și, dacă mă gândesc bine, nu am văzut nicio imagine cu vreun înțelept care să râdă în hohote, să uite de toate și să se bucure de ceea ce-i oferea clipa, chiar dacă îndemnurile lor erau de așa natură: „Trăiește clipa!”. 
Am scuturat din cap pentru a alunga aceste gânduri care mă incomodau. Mi-am întors din nou privirea spre doamna, pe care o prețuiam pentru atâtea motive că mi-e imposibil să le cuprind în cuvinte. Vorba ei molcomă părea că este un exercițiu pe care-l făcea adeseori, vorbind cu sine spre limpezirea amărăciunilor care o copleșeau.
- Eu n-am știut niciodată ce înseamnă să fii egoist. Dacă aș fi foarte avută, nu spun bogată, pentru că bogată sunt când îi am aproape pe cei dragi, deci dacă eram foarte avută, fericirea mea era să pot dărui celor care au nevoie, să le pot aduce lumina în priviri și zâmbetul pe buze. Mulțumirea mea cea mare a fost și  este atunci când le pot face câte o bucurie, mai ales celor pe care-i iubesc. Am citit zilele trecute un text al cărui titlu m-a uimit, pentru că nu poți atribui mamei asemenea epitete depreciative, cum erau în titlul acestui text: „Mama este cea mai mincinoasă femeie din lume”. Citindu-l însă mi-am dat seama că este așa, pentru că mama le oferă totul celorlalți susținând că ea nu are nevoie, când poate că și în sufletul ei ar fi o mare, dar reprimată, dorință. Da, mama este o mincinoasă, dar bunica este de două ori mai mincinoasă decât mama, pentru că din neputința ei se face luntre și punte pentru a-și vedea nu doar copiii, ci și nepoții fericiți.
Vorbea încet și cumpătat. Privirea îi era ațintită spre pământ încât părea că  este ceva acolo care ar putea să-i stingă tristețile. 
- Sunteți o femeie înțeleaptă și cred că nu ar trebui să-i judecați atât de aspru pe cei care nu simt și nu fac așa cum credeți dumneavoastră. Țin minte că mi-ați spus cândva că fiecare îi apreciază pe ceilalți cu propria lui măsură. Cum spuneați? „Niciodată hoțul nu va spune că doar el este cel care fură, ci că fură toată lumea, mincinosul de asemenea va susține că toată lumea minte...!”
N-am reușit să-mi termin fraza, că privirea ei m-a țintuit și mi-a făcut semn că își aduce aminte.
- Da, am spus multe și poate că multe  dintre ele sunt adevăruri auzite de la alții sau descoperite de mine. Știi? Poate că ai dreptate, într-o mână, dar în cealaltă, realitatea joacă tontoroiul și strigă în gura mare că binele și răul sunt noțiuni care se exclud dintotdeauna. În viață, care este un dar divin, dacă vrei să te bucuri de acest dar, trebuie să alegi între bine și rău, între alb și negru. Nuanța de gri nu face decât să-ți împovăreze sufletul și să te împingă pe povârnișul care duce cu siguranță la pierzanie. Tu, draga mea, vei ajunge să judeci, să decizi asupra sorții și vieții oamenilor. Este o mare responsabilitate și un mare risc. Să judeci unde este dreptatea și s-o încadrezi în legile juridice, când se spune cu voce tare în toată mass-media că legea și dreptatea sunt două noțiuni care doar tangențial se întâlnesc. Tu trebuie să fii înainte de toate om integru. Dacă nu vei fi așa, ești un suflet pierdut! Banul este cea mai josnică descoperire a omului pentru că vinde și cumpără suflete, după cum spunea, cine oare?
- Balzac? Îmi testați cunoștințele?
- Da, și mă bucur că ai reținut, așa că nu-ți mai dau lecții...
În clipa de tăcere în care ea își răsfoia amintirile îngălbenite  din filele de timp ale sufletului, o priveam cu uimirea celui care se află în fața unui miracol, pe care abia l-a descoperit, cu toate că trecuse de multe ori prin locul acela. O știam de mult timp și uneori mai schimbam câteva politețuri, dar niciodată nu am stat cu ea la o discuție, cum stăteam acum. Mi-a fost dascăl drag, dar am ascultat-o mai mult, nu am întrebat, nu am intervenit decât când am fost provocată, așa că nu eram sigură că-și amintește foarte bine de mine. M-am hotărât să-i iau un interviu cu care să mă prezint la un examen, unde asta mi se cerea. Am vrut să fac ceva mai deosebit, deoarece colegii au luat interviuri unor domni politicieni, ziariști sau vedete tv. Eu o iubeam pe  această doamnă care a fost un dascăl cu vocație, așa cum ni-l imaginăm pe domnul Trandafir, dar nu i-am mărturisit asta niciodată. Știam că mulți dintre foștii elevi o mai caută uneori, dar eu n-am îndrăznit să-i deschid poarta, deși treceam adeseori pe aici.
- Am o fostă colegă, acum pensionară, care din pensia ei de dascăl își întreține fiul bolnav și doi nepoți, copiii acestuia. Fiul ei s-a îmbolnăvit și după mai multe concedii medicale a fost pensionat cu o pensie din care nu-și poate achita medicamentele. Ar vrea să se angajeze undeva, într-un efort de supraviețuire a celor dragi, dar nimeni nu-l ia, așa că trăiesc toți din pensia ei amărâtă. Nu se plânge niciodată că-i este greu, dar văd pe câte unii, mi-e jenă să-i numesc, unii îmbuibați, care câștigă într-o lună cât ia biata femeie într-un an și în afara unor escrocherii nu mai fac nimic. Tu ține minte asta, te rog!
- Uneori viața este nedreaptă! îndrăznesc eu să-i fiu pe plac.
- Nu viața este nedreaptă, ci oamenii, sau mai bine zis unii oameni! 
- Mă iertați, dar aș fi vrut să-mi vorbiți puțin despre viața dumneavoastră de după pensionare... De fapt aceasta era tema discuției noastre. Ce ați putea să-mi spuneți?
- După ce m-am pensionat... Aș vrea să se știe că pensionarea pentru un om care timp de peste patruzeci de ani s-a dedicat muncii, este o adevărată dramă. Nu mi-am putut imagina cum ar putea fi să nu trebuiască să mă trezesc dimineața și să plec la școală, să nu mai fie nevoie să-mi pregătesc lecțiile și să corectez lucrări... Nu mi-am imaginat cum ar putea fi să nu am zilnic în fața ochilor copiii, pe care i-am iubit, niciodată îndeajuns. Am fost distrusă când a început anul școlar fără mine. 
- Acesta a fost momentul culminant?
- Fiecare moment pe care l-am trăit a fost culminant pentru că am trăit la cote maxime. Acum este cu totul altceva. Am alte scopuri pentru care mă trezesc dimineața. 
S-a ridicat încet de pe scaun în semn că a încheiat discuția. Nu mai avea rost să insist. Cred că am material destul prin care să conving comisia că dincolo de tristețe trăia un Om, un anonim pentru lume, dar o personalitate pentru cei care l-au cunoscut.

Autor: Silvia Bodea Sălăjan