Aboneaza-te la newsletter





Solilocvii inutile

Martie 2021

Orice referire la temeiul unei particularităţi trebuie să aibă caracterul proiectiv al generalităţii, după cum, vorbind în termeni universali, trebuie vizată pretextual o individualitate. Altfel se ajunge cu maximă comprehensiune într-o seducătoare imponderabilitate conceptuală. Fiecare individ poate privi (şi accepta) lumea doar din poziţia de hecceitate absolută. Nimeni nu poate privi lumea de pe margine, dintr-o anexă periferică, disparentă, ci numai din tumultul ei centralizat. Toţi sîntem centrul unei lumi marginale, apogiatura unei limite. Chiar şi Dumnezeu e doar marginea centrului nostru absolut cu care ne mai de-provincializăm neputinţele.
*
Doar căzuţi în animalitatea ultimă putem întrezări posibilităţile umanităţii noastre. Doar din vecinătatea inexistenţei putem compara excepţionalitatea faptului de a fi. Doar din perspectiva indefinitului morţii putem vedea ţărmul diafan al vieţii. Doar din perisabilitatea finitudinii putem întrezări faldurile infinitului. Doar cu nimicul nostru personalizat putem încerca impersonalitatea absolutului. Doar cu ajutorul nostru de fiinţe concrete lumea urcă vertiginos în propriile iluzii. 
*
Frumosul şi urîtul – iluzii cu care operăm în datele realităţii. Există o frumuseţe umană lipsită de distincţie, după cum există o urîţenie plină de farmec. Atracțiozitatea este doar o cale spre frumos, un fel de şantaj aplicat fiinţelor şi lucrurilor. Omul a inventat frumosul şi urîtul pentru a putea deturna datele naturii. Noi nu avem un organ specializat în detectarea frumosului. (Organele de simţ sînt doar factori pasivi, porţi de intrare a unor stimuli). După cum nu ne încearcă nici o necesitate organică a lui, ci doar un pancalism dobîndit. Frumosul e un rezultat a ceea ce conştientizăm noi că e frumos, un mod subiectiv de a privi realitatea. Frumosul şi urîtul sînt un joc al sensibilităţii educate, o modalitate de a îmblînzi ambientalitatea. Frumosul iese în evidenţă nu adăugîndu-i podoabe, ci eliminîndu-le. Urîtul poate fi înfrumuseţat doar prin adevărul care îl metamorfozează. Noi stabilim categoriile frumosului, după care îl admirăm cu o naivitate savantă. Omul nu descoperă frumosul, ci îl produce. Natura e frumoasă doar în mintea noastră. Atributul ei nu e frumosul (sau urîtul), ci existenţa. „Frumuseţea va salva lumea”, conform unei remarci dostoievskiene, doar în măsura în care lumea îşi va şti admira frumuseţea oricărei urîciuni aparente.
*
Nu ştiu dacă problematizarea filosofică a fericirii a început cu delphianul (şi socraticul) „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, dar, cu certitudine, acest imperativ a dat startul incertitudinilor, interogaţiilor şi dubitativităţii în legătură cu posibilitatea de a putea fi fericiţi. Cunoaşterea profundă a propriului eu merge în paralel cu meditaţia sceptică, cu neîncrederea şi pesimismul. Raţiunea nu poate determina fericirea, poate doar stabili datele şi coordonatele pe care le poate smulge nefericirii. Startul nefericirii începe cu conştientizarea propriului eu, cel al fericirii debutează cu uitarea acestuia. Nu avem nici o obligaţie de a fi fericiţi, ci avem doar libertatea de a putea broda iluzii în marginea eudemonologiei. După cum fericirea nu este o „datorie”, ci sublimarea unei neputinţe. I. Kant era de părere că „fericirea nu este nici pe departe primordială, şi nici, neapărat, un obiect al maximelor noastre, ci primordială este demnitatea de a fi fericiţi, altfel spus, concordanţa tuturor maximelor noastre cu legea morală”. Iluzia fericirii ne măsoară cel mai bine gradul de vulnerabilitate. De fapt, inconştienţa dă tonul fericirii, conştienţa o diminuează.
*
Cred că se cuvine, după cîteva obiecţiuni şi inofensive reproşuri – toate duse în generalitatea lor irenică –, să fac elogiul criticului şi exegetului aplecat metodic asupra scrisului care merită evidenţiat, al celui care pune dimensiunea axiologică mai presus de orice criteriu, al celui care nu se lasă influenţat decît de propria-i competenţă şi conştiinţă, al celui menit să discearnă cu suflet de om şi răceală de zeu. Îl elogiez cu atît mai mult cu cît e pe cale de dispariţie...
*
Cîte un poetastru şi cronicăraş de conivenţă s-a calificat cît de cît în practica poetică, devenind calfă, nu în sensul că i-a înţeles profunzimile, sensurile estetice sau metaestetice, ci în sensul că a deprins, cu timpul, meşteşugul plagiatului şi al pastişării, abilitatea de a compila şi de a ciupi din scrierile altor autori tot felul de neologisme, expresii şi fulguraţii metaforice. Scrie căznit și redundant despre alţii cu speranţa provocării unei reciprocităţi textuale encomiastice. Cei care abuzează într-un mod indiscernabil de scrisul poetic şi de cronicăreala de cumetrie ar trebui  condamnaţi definitiv la citit. Căci rămîne valabil imperativul heideggerian: „făureşte poetule, nu vorbi!”.

Autor: Ioan F. Pop