Aboneaza-te la newsletter





Exuvii lirice

Martie 2021

Hanna Bota, scriitoare clujeancă, debutează în 1994 cu volumul Candidați pentru ploaia târzie, iar în 2006 cu volumul de proză Tabla de șah. Se distinge o apetență pentru spațiul cultural hindus pe care îl valorifică în Poeme hindice, în antologia Don`t play with the snakes, apărută în 2008, tradusă în engleză și lansată la Calcutta, India sau volumul de proză, Dansând pe Gange, 2013. Editura Școala Ardeleană îi publică în 2020 volumul de versuri 33+3 poemele copilăriei, însoțit de ilustrații ale Laurei Poantă, într-o grafică excepțională, completând și sintetizând discursul liric.
Poetica Hannei Bota se constituie într-un calendar al devenirii ființei raportat la două dimensiuni, cea a stării de increat și cea a manifestării, a descinderii în spațiul familiar, al frământărilor inerente. Verbul redă ritmul interior al evoluției, dar și mișcările sufletești ale ființei în devenire. Pentru a surprinde plenar liniștea, tăcerea, se reface traseul dinspre starea placentară, paradisiacă, edenică spre tumultul vieții cotidiene. Manifestarea devine sinonimă cu „ruptura ontologică” de universul intim al armoniei depline și este marcată de suferința percepută ca un strigăt al ființei, tristețea pierderii contactului cu cosmicul interior, tristețe provocată de disoluția timpului paradisiac, substituit printr-un timp al tristeții metafizice, al sentimentului alienării și înstrăinării. 
Opul se deschide cu un Prolog în versuri în care se repetă, ca într-un scenariu ionescian, traseul ființial, dominat de puternice note existențialiste și expresioniste. Timiditatea sau caracterul refractar blagian în a rosti cuvântul se află în simbioză cu reticența Hannei Bota în ceea ce privește manifestarea: „toată viața am fugit/ îmi amintesc cum nici în burta mamei/ n-am umplut spațiul destul/ m-am tras într-un colț de pântece ca în țara nimănui/ ca să nu fiu văzută/ să nu încurc pe alții/ gata să fug dacă cineva altă lume-mi deschide/ așa m-am născut/ nu total întrupată”. Roșul solar, ce parcă irizează umbre negre, pare desprins din tabloul Strigătul lui Edvard Munch și traduce ființa față în față cu facerea: „în pântecele mamei mă aflam/ deasupra cerul era roșu,/ în mijlocul lui un soare sonor bătea ritmul vieții;/ o lume roșie cu umbre de negru./ cuvinte nu cunoșteam,/ dar am învățat să zăresc gânduri,/ vibrația lor scăldată în lumină sau întunecime;/ (...)/ cu trup alungit, înotam ca un pește/ în lichid amniotic/ în valuri de pace, fără alți competitori”. Trecerea dinspre starea de neofit, increat înspre devenire este surprinsă în toată profunzimea ei; ființa trăiește plenar bucuria nemanifestării, a stagnării, a pregenezei: „apoi gură, nas și urechi nu știam ce-ar putea fi./ nu foloseau la nimic;/ aveam ochi, dar nu era nimic de văzut,/ aveam mâini și nimic de făcut,/ picioare, dar nicăieri de mers./ în lumea de roșu și negru primeam totul de-a gata/ iar viața era completă// de n-ar fi fost deformarea aceea/ aș fi trăit acolo de-a pururi/ însă veni ziua cumplită în care/ am fost împinsă afară din lumea umedă, caldă și blândă/ (...)/ oare ne vom naște iar într-o lume cu altă lumină,/ tunelul de trecere îl ghicesc pe-aproape -/ când unul dintre noi moare, se naște?”. Spațiul interior, placentar este resimțit ca fiind centrul lumii, omphalos, nucleul spiritual spre care ființa se întoarce în devenirea ei dornică de a-l recupera. 
Poemele de început galvanizează în jurul motivului increatului, surprind lumea intrauterină, simbol al respingerii lumii articulate prin logos, tristețe și suferință. Autoarea adoptă o mască a increatului sub aparența căreia își caută centrul, echilibrul, sinele, încearcă să deslușească lumea în care a fost expulzată, exilată. Desprinderea de holosul matricial, de unitatea inițială este resimțită ca o mare deznădejde. Sunt recognoscibile în aceste poeme trăsăturile tipice unui autoportret, coagulându-se într-o ferventă poetică a căutării ca dorință manifestă de a restabili echilibrul: „s-a întâmplat în data de șapte a lunii a șaptea, iulie,/ într-o duminică, a șaptea zi a săptămânii după calendarul terestru,/ dimineața la ora șapte și habar n-am câte minute/ că nimeni n-a ținut seama de asta,/ mă năștea mama,.../ (...)/ n-am vrut să-i provoc nici durere, nici n-am prea plâns,/ ca să nu-mi reproșeze ceva/ (...)/ eu creșteam lungă,/ părul portocaliu, pistruii pe nas, ochii alungiți și înguști”. Cele două lumi se despart discret asemenea apei de pământ într-o rostire gravă, contrastantă. Universul placentar devine articulația libertății, cel ființial traduce închiderea, captivitatea, spaima: „ce înspăimântătoare trecere de la ființa acvatică,/ de la cel ce-n lichid amniotic e-nvăluit ca de o pătură,/ purtat, hrănit, încălzit, protejat în pântece de mamă,/ la creatura terestră respirând cu proprii plămâni/ (...)/ având cordonul ombilical tăiat definitiv.// degeaba libertatea aceasta,/ prea departe nimeni n-ajunge/ tot pe planetă ne învârtim/ aceeași atmosferă respirăm”. 
Imaginarul poetic ia forma unui discurs sorescian, distingându-se printr-o imaginație debordantă, infuzată de absurdul dramatic. Planeta este percepută ca un imens pântece, o burtă halucinantă a chitului în care ființa captivă își caută eliberarea, liniștea: „dacă nu cauți liniștea/ vor umple alții cu țipete,/ în pântecele acesta planetar/ suntem cu toții la grămadă,/ (...)/ aici, dacă nu cunoști iubirea,/ ura te va mușca, tristețile,/ ca niște depresii lungi, râme grețoase”. Odată cu manifestarea, apar și figurile familiare ale mamei și ale tatălui, dar și fricile, tristețile, sentimentul fragilității, al neputinței, al limitei: „prima mea întâlnire cu moartea a fost când a murit tatăl Valericăi”; „ne-am învățat cu fricile”. „ne-am construit propriul lagăr de concentrare,/ decretând că nimeni nu scapă de pe planetă viu –”. 
Rătăcirea donquijotescă a ființei are o salvare în oniric, existența ca „vis treaz al individului” își găsește alinarea într-o transgresare a ei. Intertextualitatea completează discursul poetic, devine o salvare, un univers compensatoriu pentru copilul ros de neliniști, o dimensiune renuanțată și conotată pozitiv, o lume hrănită din imaginația curată, nealterată a neofitului: „eu îmi doresc să fiu fata din vis/ (...)/ fata din vis amestecă povești fără ca personajele să se supere/ căci lupul din Scufița Roșie e frate cu cel din Capra cu trei iezi,/ pe Fram, ursul polar, l-am văzut/ jucând șotron cu copiii vecinei pe-o bucată de caș”. Copilul inocent își reconstruiește lumi imaginare, tărâmuri onirice pe care le ia în stăpânire, pe care le ordonează, regizându-și propria piesă recompusă din fragmentele trecutului și alcătuită riguros, piesă cu piesă, ca o replică a lumii reale: „și ascunzișurile mele au primit numele/ (...) și când nu puteam să m-ascund în cărți și povești,/ m-ascundeam în mine/ tot mai adânc pitindu-mă prin hățișuri.// patria mea îmi sunt eu”. 
Volumul Hannei Bota este despre încercarea de reconciliere dintre eul frământat și universul exterior, redând, in nuce, treptele devenirii. E ipostaza unei permanente căutări înscrisă într-o poetică autoreflexivă, în care ființa aflată în echilibru cu ea însăși caută armonia universală: „eu pe mine iubindu-mă ca să pot iubi tot ce înseamnă preajmă”. Autoarea este o replică a lui Iona care își cere o nouă existență pentru un joc al dedublării, al ascunderii și al manifestării: „întotdeauna am știut că mai există o hanna/ una mult mai mare decât știu că sunt eu;/ deși îmi locuiește ființa,/ ea locuiește într-un dincolo de mine”; „ungherele izolate ale ființei mele/ acolo unde mă tot ascundeam/ făcând naveta între înăuntru și afară,/ ungherele acelea sunt uterul nașterii mele din nou”. 
33+3 poemele copilăriei este o sinteză a unor elemente mitice și religioase tratate într-o manieră autentică, dominată de senzualitate și aglutinate într-un discurs cu vădite accente autobiografice, marcate de experiențele și trăirile lăuntrice. 

Autor: Imelda Chința