Aboneaza-te la newsletter





Reeditări filmice (XLI)

Aprilie 2021

Luceafărul (1)
 
Este vorba, da, despre Luceafărul eminescian, care a inspirat două filme: Hyperion, în regia lui Mircea Veroiu, pe un scenariu de Mihnea Gheorghiu (România, 1975) și Luceafărul, în regia și pe un scenariu de Emil Loteanu (URSS, 1987) [1]. Pentru Mircea Veroiu, literatura a fost o sursă constantă de inspirație în bogata sa filmografie [2], dar la scenariul propus de Mihnea Gheorghiu este de presupus că l-a atras nu atât „modelul” literar – la care s-au mai făcut și se vor mai face trimiteri, atât livrești cât și cinematografice –, cât mai degrabă ingeniozitatea ideii și posibilitatea de a aborda cinematografic un gen deosebit de tentant: SF-ul, gen prolix în care maculatura este covârșitoare, dar și ofertant pentru un cineast care nu se lasă copleșit de spectacularul tehnic, ci mizează pe „jocul ideilor”. Ingeniozitatea scenariului a fost „decodată”, ulterior regizorului, de bunăseamă, de Florian Potra care punctează critic cel mai bine demersul autorilor: „Premeditând recuperarea, revitalizarea în cheie modernă a mitului eminescian al Luceafărului, Mihnea Gheorghiu și-a pus desigur întrebarea: oare cum se poate produce, în zilele noastre, întâlnirea dintre o nouă Cătălină și Hyperion, fiind greu de presupus că ea și-ar mai «îndrepta pasul din umbra falnicelor bolți lângă fereastră, unde-n colț așteaptă Luceafărul»? Evident, astăzi fereastra îndreptată spre lume este televizorul și în colțul ecranului său luminos răsar staruri, adică stele. Dar star nu e doar actorul sau actrița celebră; tubul catodic lansează cu egală putere de fascinație și reprezentanți ai vieții publice, și savanți, și sportivi, ba chiar și muritori de rând” [3]. Din păcate, scenariul – dincolo de această idee sclipitoare – este liniar, iar abordarea abscons-calofilă a lui Veroiu aplatizează și mai mult demersul cinematografic: „Ca în modelul eminescian, frumoasa se înamorează de o nălucă, dar nu cu iubirea adolescentină a fetei de împărat, ci cu pasiunea femeii mature, la vârsta critică, în nevoia vitală de a iubi pentru a depăși criza. Nimic, nici pretextul cultural literar cu hazardate trimiteri la Eminescu, nici garnitura științifico-fantastă în care e servit, nu scuză tonusul greoi și anost al spectacolului filmic” [4].
Care este, totuși, „haina” poveștii cinematografice? Tea (Adela Mărculescu), cercetător științific emerit, este implicată alături de colegul ei Geo (Emmerich Schäffer), care este îndrăgostit cu oarece speranțe de ea, într-un proiect ambițios, legat de o posibilă incursiune în timp, prin aducerea fizică în prezent a unor ființe care au trăit cândva. La un moment dat, Tea vede pe ecranul televizorului de acasă imagini stranii în care revine un bărbat, Fred (George Motoi), cu care ajunge să comunice sporadic prin cuvinte, de care se îndrăgostește și despre care află că a fost/este geolog și a murit/dispărut în urmă cu aproape două decenii, într-un accident nuclear produs în timpul unor prospecții. Este reconstituit astfel „triunghiul” eminescian: Cătălina (Tea) – Hyperion (Fred) – Cătălin (Geo). Geo, căruia Tea i se destăinuie, este dispus să încerce readucerea lui Fred în lumea reală prin aplicarea în practică a proiectului la care lucrează împreună, dar Hyperion „aidoma celui romantic, atunci când părăsește eterul, spațiile intersiderale în care rătăcește efectiv proiecția propriului chip, – se degradează biologic în contact cu atmosfera, cu realitatea imediat terestră” [5].
Hyperion este de fapt un fals SF. În minutul 15 al filmului, în timp ce Geo pregătește un ceai în bucătărie, imaginea se stinge pe Tea așteptând în fotoliu. Abia acum apar primele secvențe televizate și urmează povestea rezumată mai sus. În minutul 78 revine aceeași imagine cu Tea stând în fotoliu. „Cred c-am ațipit”, spune ea în vreme ce el așază ceaiul pe masă. „Am și visat... Tu crezi că-ntr-o clipă, poți visa cât o viață?” „Frumos?” întreabă el. „Visul nu poate fi mai frumos decât realitatea” răspunde ea. Revenită cu picioarele pe pământ, rămâne cu Cătălin!
Totul este pus pe seama visului, – a visului oniric, dar și ca aspirație –, idee ofertantă, însă transpusă scenaristic simplist și redată în imagini cinematografice ilustrative. Putem presupune că, deopotrivă scenarist și regizor au (bine)intenționat un alt film, mult mai bun decât cel pe care îl vede spectatorul.
 
[1] Nu este prima poezie din care se inspiră un film românesc. Chiar scenariul primului lungmetraj românesc, Independența României (1912), pornește de la poezia lui Vasile Alecsandri, Peneș Curcanul, eroul titular apărând ca personaj central al filmului.
[2] Amintim aici titlurile mai importante: Nunta de piatră (1973) și Duhul aurului (1974), după schițe de Ion Agârbiceanu; Dincolo de pod (1976), după romanul Mara al lui Ioan Slavici; Între oglinzi paralele (1978), în principal după prima parte a romanului lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război; Adela (1985), după romanul omonim al lui Garabet Ibrăileanu.
[3] Florian Potra, Profesiune: filmul, Editura Meridiane, București, 1979, pp. 261-262.
[4]. Tudor Caranfil, Dicționar de filme românești, Ed. Litera Internațional, București, ediția a 2-a, 2003, p. 101.
[5]. Florian Potra, op. cit., p. 263.

Autor: Ioan-Pavel Azap