Aboneaza-te la newsletter





Bulz – un străvechi cuvânt popular

Aprilie 2021

Limbajul popular se caracterizează, la nivel lexical, prin predominarea cuvintelor referitoare la diversele ocupații ale vieții rurale și a sensurilor figurate legate de acestea. Bogăția de locuțiuni și expresii, pe care le regăsim valorificate în creația marilor scriitori este o altă trăsătură a limbajului popular. Termenii populari nu cunosc restricții teritoriale, ca regionalismele, și, prin vechimea unora, interesează istoria limbii române. Cuvântul bulz este definit astfel în tomul I al Dicționarului limbii române (1913): „Masă (de ceva) de formă (aproape) sferică”, cu trimitere la cocoloș, bulgăre etc. Abia apoi urmează sensul special prin care este denumit un produs culinar: „cocoloș făcut din două bucăți de mămăligă caldă în mijlocul căreia se bagă brânză sau urdă”.
Prin acest al doilea sens, bulz devine sinonim cu gâscă, urs, cuvinte care, prin analogie, au primit și sensul de „mămăligă adunată bulz, cu brânză la mijloc”. Următorul context din Amintirile lui Ion Creangă are virtuți „tălmăcitoare” pentru cititor: „Nică Oșlobanu… se scoală în picioare, cât mi ți-i melianul, și se roagă de iertare spuind că-l doare capul. Și atunci, nu știu cum îi cade un urs mare din sân și… de-a dura prin clasă; nu de cei pe care îi joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brânză, rotund, prăjit pe jaratic și de pus drept inimă, când ți-e foame. Băieții dau să-l prindă, Oșlobanu se aruncă în mijlocul lor să și-l ieie, și se face o chirfosală și-un râs în școală din pricina ursului celuia, de-i poznă!”        
Faptul că în dicționarul amintit (DA) cuvântul apărea cu „etimologia necunoscută” și faptul că sensul acestuia trimitea la viața păstorească, au îndreptat atenția lexicologilor spre cercetarea substratului limbii române. Astfel cuvântul a fost apropiat de alte substantive din terminologia păstoritului: arichiță, brânză, urdă, zară și a intrat între cele 85 de cuvinte apropiate de termeni asemănători, prin învelișul sonor și prin sensuri, din limba albaneză.
Cuvântul a devenit, cu timpul, nume de familie (înregistrat de Iorgu Iordan în Dicționar al numelor de familie românești, EȘE, București, 1983) și toponim: Bulzu și Bulzești.
Cariera literară a cuvântului începe cu Dosoftei în a cărui Psaltire („întâiul monument de limbă poetică românească” – N. Manolescu) putem citi comparația Ochiul… ca búldzulŭ.
George Coșbuc, cunoscător profund al registrului popular al limbii române, îi dă o șansă cuvântului, folosindu-l în cântul VI al traducerii, în hexametri, a Eneidei lui Publius Vergilius Maro, tipărită în 1896. Ajuns la Cumae, Enea consultă oracolul lui Apollo; preoteasa zeului, Sibila, îi destăinuie viitorul și-l ajută să-și îndeplinească dorința de a-și revedea, în Infern, tatăl (Anhise). Pentru a ajunge în lumea umbrelor este necesară îndeplinirea amănunțită a unor rituri și sacrificii. Vâslașul, mai întâi, îi înfruntă dar i se-nmoaie mânia la revederea crengii de aur, ce-ascuns stătuse-n straiul lui Enea. Cerberul cu trei capete, paznicul intrării, adoarme când „Zâna-i aruncă/ bulzul cu miere gătit și cu tari pregătitele zămuri”. Un „ecou” coșbucian ni se pare a-l regăsi în traducerea, în endecasilabul iambic, aparținând latinistului G.I. Tohăneanu: „Sibila-l vede/ Și-i și aruncă-o turtă-adormitoare,/ Cu miere și cu buruieni vrăjite./ Iar el, turbat de hămeseală, -nșfacă/ Gălușca ce-i fusese azvârlită”.
Astăzi, cuvântul bulz „trăiește”, în mare măsură, prin derivatele sale. Ne vom apleca asupra acelora care și-au îmbogățit sensurile sau au devenit mult mai frecvente, ilustrându-le prin citate din creația lui Mihail Sadoveanu în ale cărui cărți (Baltagul, Ochi de urs, Ostrovul lupilor. Demonul tinereții) cuvintele care aparțin păstoritului, aproape necunoscute cititorilor tineri, își găsesc locul cuvenit și se îmbogățesc semantic. Diminutivul bulzișor este echivalat în Anonimus Caransebiensis, cel mai vechi glosar român-latin, cu caseolus, „cășuleț”. Schimbându-i sensul, Sadoveanu îl folosește într-o pagină din primele capitole ale romanului Zodia Cancerului…, cele care narează intrarea în Moldova a abatelui Paul de Marenne. „Ava franțuz” și beizade Alecu Ruset, călăuza sa, fac un prim popas, seara târziu, la casele răzășului Lăzărel Griga, gazda care face „totul spre desfătarea domnului abate”. 
Se cuvine să amintim mai întâi primul element al rânduielii după care se desfășoară ospățul care pentru musafirul franțuz este plin de surprize: „[gospodina] aruncă din fugă pe masă față albă de pânză de in. Așeză sfeșnicele de aramă cu lumânări de ceară pe aceeași față și, între ele, o pită mare de grâu. Lângă pită, brânză de burduf în strachină de lut. Lângă brânză, cepe. Și lângă cepe un ulcior de vin”. Fapte de limbă (propoziții nominale) și stil (repetiție, enumerație) își dau mâna pentru a sugera cititorului seriozitatea și meticulozitatea gesturilor ca însemne ale ospitalității și respectului față de musafir. După ce aceștia gustă din bucatele „reci și proaste”, jupâneasa Avramia intră cu alte străchini: „abatele privi curios la sarmale.(...)”
Ochii nu mai văzuseră așa ceva, însă nările-i dădeau o bună înștiințare; așa încât urmă pilda boierului…, aducând cu lingura la buzele-i cărnoase unul din bulzișorii aurii. Îndată ochii îi crescură rotunzi și sprâncenele i se înălțară”. Pentru adverbul bulziș „înghesuit unul în altul” am ales un citat din Neamul Șoimăreștilor: „Pe la al treilea ceas al dimineții, zăriră târgul Iașilor și furnicarea oștenilor lui Tomșa. Veneau bulziș de către vii”. Sensul originar al verbului a îmbulzi, „a strecura în saci bulzii de caș”, nu s-a păstrat, verbul referindu-se, azi, cu deosebire la manifestările unei mulțimi de oameni. Când domnul Trandafir le spune școlarilor, într-un început de primăvară, că „astăzi trebuie să ieșim și noi cu gâzele, la soare”, aceștia devin nerăbdători: „Într-un freamăt de bucurie ne îmbulzirăm spre ușă și ieșirăm în cerdacul larg, de unde se vedea satul revărsat…”.  
Despre substantivul îmbulzeală și sinonimele lui (buluceală, înghesuială, îngrămădeală), toate folosite frecvent în această perioadă a pandemiei în care se solicită… distanțarea socială, a scris Rodica Zafiu, în stilu-i cunoscut (cu trimiteri/sugestii etimologice, cu reliefarea valorilor expresive ale cuvintelor, cu ilustrări din zone diverse ale lexicului), în rubrica „Cuvinte nepotrivite” din Dilema veche, nr. 869, 3-9 decembrie 2020. 
Pentru S. Pușcariu faptul că, pe lângă numeroasele cuvinte de origine latină în legătură cu viața păstorească, se folosesc frecvent și altele, posibil, străvechi „ar fi o dovadă că daco-tracii romanizați, după decăderea civilizației romane, s-au întors la ocupația predilectă a strămoșilor lor, la păstorit” (Limba română, I, Privire generală, Minerva, București, 1976, p. 358).

Autor: Gheorghe Moga