Aboneaza-te la newsletter





Sălăjenii, turiști la Balaton

Aprilie 2021

Lacul Balaton se întinde de la Keszthely către răsărit, pe o distanță de 77 km, până dincolo de Siófok. Ca suprafață (592 kmp), e o țârucă mai mare decât cel al Genevei, deci nu-i de mirare că împărăteasa Sissi a dorit să-l viziteze. La două treimi din cuprindere, este gâtuit de peninsula Tihany, unde se ridică abația benedictină ctitorită de regele Andrei I în 1055, care i-a servit ulterior ca loc de veci și de pomenire. Profesorul de latină, Horațiu Pop, tatăl inconfundabilei Tița (Tit-Livia Porolissa), personajul lui Ioan Groșan din romanul „Un om de Est”, l-a degradat la nivelul: „un lighean de lac”, dar el este unul dintre hungarofobii de elită ai Zalăului, un mare iubitor al vinului de Lechința, considerat superior celui de Tokay. În „Ghidul xenofobului: ungurii” (Xenophobe’s Guide to The Hungarians) de Vámos și Sárközi, se precizează cu umor: „Adesea denumit «marea ungurească», lacul Balaton este destul de mare pentru a-și merita porecla. În plin sezon, cea mai însemnată localitate de pe malurile sale, Siófok, este la fel de plină ca orice stațiune de pe coasta sudică a Spaniei.”
În vara anului 1836, când Wesselényi al nostru s-a dus să-l întâlnească pe marele politician Deák Ferenc, „Înțeleptul națiunii”, a constatat cu uimire că suprafața apei: „nu este animată nici de caice (șăici), nici de corăbii; nimic nu-și leagănă catargele, nu-și umflă velele albe deasupra valurilor blonde; de pe mal, nu se aude scârțâitul ramelor, cântecul vâslașilor – doar liniștea, în singurătatea ei, plutește în jurul și deasupra lui.” Într-adevăr, primul vapor va fi lansat abia peste 10 ani, în 1846, de cel care a unit Buda și Pesta cu Podul pe lanțuri de peste Dunăre, Széchenyi István. Fragmentul citat a fost preluat din jurnalul publicat de Kardos Samu în 1905, folosit în continuare ca să aflăm mai multe despre acest sejur.
Așa cum bancherul Theodor Mihali din Dej era numit cu drag „Toderaș” de „badea” (hu.: „bátya”, adică „unchi sau frate mai mare”) Gheorghe Pop de Băsești, tânărul baron îi spunea Ferkó celui care, prin rezistență pasivă și îndărătnicie, avea să creeze Austro-Ungaria în 1867. În notele zilnice, îl trece simplu: F. 
Wesselényi tocmai se întorcea din Italia, pe la Zalaegerszeg. A admirat frumoasele plantații de dud, ale căror frunze sunt folosite pentru hrănirea viermilor care produc mătasea. Liderul opoziției maghiare și fratele său l-au primit pe oaspetele jibouan la conacul din Kehida, într-o sâmbătă, 24 iulie. Au petrecut împreună o duminică plăcută. A fost discutat un articol pe teme juridice care urma să fie publicat în rapoartele legislative ale comitatului Zala.
Luni, 26 iulie, l-au vizitat împreună pe Nedeczky Lajos, prefectul-adjunct al județului, „cumnatul” lui Deák (în fapt, Nemeskéri Kiss Emma îi era verișoară), în Balatonederics. De aici, a zărit pentru prima oară luciul apei. Azi, pe aceste locuri împădurite, turiștii sunt surprinși să găsească țarcurile unei grădini zoologice cu multe animale exotice (cămile, bivoli, zebre etc.) și colibele războinicilor masai din jurul Muzeului Africa.
Sălăjenii și frații Deák au fost reținuți de o ploaie rece, ca turnată din găleată, drept care au pornit mai departe abia marți, după ce au servit prânzul. Au admirat ruinele romantice ale cetății din Szigliget, ridicată pe vârful unui vulcan stins. Tot aici, se află o vilă a Uniunii Scriitorilor Maghiari, unde, în septembrie 1960, Tudor Arghezi l-a întâlnit pe Illyés Gyula, traducătorul său în limba maghiară. Înfofoliți în pelerine, au străbătut solitari drumul către Balatonfüred, care azi e aglomerat, plin de mașini cu caroserii și cu șoferi înfierbântați. Stațiunile din jurul „mării interioare” sunt vizitate anual de două milioane de persoane și asigură o treime din încasările turismului maghiar.
Ajunși la fântâna de la intrarea în Füred, au aflat că toate locurile din stațiune fuseseră ocupate, deoarece tocmai fusese prăznuită mama Fecioarei Maria și, după partea religioasă, urma marele eveniment monden al verii: balul de Sfânta Ana. Din fericire, printre participanți se aflau mulți prieteni, așa că au primit nu una, ci zece oferte de găzduire. Wesselényi, care începea să devină un model pentru tânăra generație, a fost impresionat. La bal a participat „o lume pestriță”, adică din mai multe categorii sociale. Dintre aristocrați sunt menționate mai multe mame și domnișoare, printre care carismatica doamnă Pálffy, care a dat tonul, „după care s-a luat întreaga cireadă” („Pálffiné szíves volt irántam s õtet követve az egész csorda.”) 
Miercuri, distracția s-a mutat la familia Horváth, apoi tineretul a dorit să-și cinstească idolul printr-un zaiafet la lumina făcliilor, lucru refuzat categoric, deoarece ar fi provocat o agitație care i-ar fi deranjat pe susținătorii Casei de Habsburg. Ca să nu deranjeze pe nimeni, Miklós a închiriat bacul care circula ziua între istm și Szántód, pe care încăpeau 30 de persoane (38, cf. Gáspárné Dávid Margit) și a ieșit cu invitații în larg, însoțit de o altă ambarcațiune, pe care se aflau orchestra (hu.: „hangászkar”, sigur nu erau lăutari) și pirotehniștii angajați pentru spectacolul de focuri bengalice. Viața fără griji a continuat până în 3 august, când și-a luat rămas bun de la frații Deák și s-a întors la Pesta, unde l-a întâlnit pe administratorul jibouan, Kelemen Benjámin.
Wesselényi a fost educat după modelul englez și a devenit un sportiv bine legat, adesea era asemănat cu Hercule. Trăgea la fix cu pistolul, știa să mânuiască sabia (dar și coasa), să boxeze, să călărească cei mai nărăvași cai, rezista la înotul de cursă lungă. În fiecare dimineață își schimba hainele într-o cabină de pe malul Füredului și străbătea cei nouă kilometri până la Tihany, apoi se întorcea. Memorialistul Újfalvi Sándor amintește episodul, dar schimbă direcția și menționează cu admirație faptul că depărtarea dintre cele două puncte este mai mare decât deschiderea Strâmtorii Bosfor. Un alt mare înotător în apele Balatonului a fost Victor Babeș, care, deși se stabilise în București, venea vara până aici și tăia valurile ca să se mențină sănătos. Soția sa, Jozefa, a fost fata arheologului Torma Károly, om de știință legat de Sălaj, ca urmare a cercetării ruinelor de la Porolissum.
Marea stâncă pe care se află biserica mănăstirii din Tihany a contribuit la panorama deosebită a stațiunii balneare, lucru care i-a nemulțumit pe localnicii din cealaltă parte a golfului. Povestea e tragicomică și a fost pusă în versuri de Csizmazia Zsolt. Primarul din Tihany a fost certat de soție pentru că nu reușeau să devină la fel de înstăriți ca și cei din Füred. Drept urmare, a solicitat ca „băieșii” să plătească o taxă de priveliște către frumosul templu baroc cu o pereche de turle de peste ape. Pentru că n-au reușit să obțină o cotă-parte din veniturile pe imagine, cei din Tihany au declarat război Füredului. Cum nu aveau nici un tun, au construit unul din scânduri de stejar prinse laolaltă cu inele de fier. Tunul a explodat la primul foc și a omorât pe 16 dintre cei prezenți, printre care și pe primar, iar soția cea afurisită a surzit. Ghiuleaua n-a trecut dincolo și n-a provocat nicio pagubă pe malul celălalt.
Până să fie înțesat cu clădiri, a existat un loc deosebit pe uscat, marcat acum cu statuia nimfei Echo. Dacă se striga „Hei!”, peste două secunde se auzea reflexia sunetului pe pereții abației din Tihany. Fenomenul era mai pregnant toamna-iarna, când copacii din jur erau desfrunziți. El a fost descris de mai mulți poeți, dintre care, pe panoul turistic de azi, sunt amintiți Csokonai Vitéz Mihály și Garay János.
Pentru unii, Tihany este locul unde a fost redactat primul document scăpat de urgia mongolă din 1241-42, care conține câteva cuvinte în maghiară: „Feheruuaru rea meneh hodu utu rea”, „limitată de drumul militar care duce la Cetatea Albă” (printre hotarele domeniului monahal din 1055 se numără și localitatea Bukur, spre bucuria bucureștenilor). Pe mine, ca profesor de fizică, m-a impresionat în mod deosebit legenda fenomenului acustic, pe care o redau în varianta celui care a creat figura lui Háry János:
„A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată, o fată de împărat neînchipuit de frumoasă. Prințesa avea grijă de o turmă de capre, toate cu lâna numai și numai din aur. Pe coasta muntelui de la Tihany, ieșea la păscut cu ditamai tezaurul, dar mai de preț decât dobitoacele cele năzdrăvane era însăși minunata fecioară de crai cu ochi galeși, plete negre ca noaptea și obrăjori ca pielița laptelui. Dar buzele ei rumene și fragede, ca niște boboci de trandafir, nu puteau să rostească nici un cuvânt: se născuse mută.
Bătrânul rege al valurilor din lacul Balaton, un duh falnic, cu barba lungă până la genunchi, s-a înălțat din spuma apelor și a rugat-o:
- Mi s-a îmbolnăvit băiatul. Dă-mi o cană de lapte proaspăt, muls de la una din căprițele tale, ca să se vindece și în schimb îți voi slobozi graiul.
Preafrumoasa fată de împărat i-a dat cana de lapte cerută, iar regele lacului i-a dezlegat buzele. Și vocea ei s-a auzit mai sonoră decât argintul, mai dulce decât mierea aurie.
Leacul cerut a ajutat. Bolnavul s-a înzdrăvenit. A prins puteri și a ieșit și el la mal. A auzit-o pe fecioară și s-a îndrăgostit pe loc de ea. A chemat-o să-i spună vorbe de iubire, să sporovăiască vrute și nevrute cu ea, să-i înveselească ziua, dar fata l-a privit fudulă și i-a întors spatele, fără să-i răspundă.
Zi de zi, prințul dintre valuri a încercat să-i câștige dragostea, dar fecioara de pe țărm n-a catadicsit să-l bage în seamă. În cele din urmă, băiatul s-a topit de dorul ei și s-a stins de tot. [...]
Atunci, regele din ape și-a ridicat ochii înlăcrimați spre cer și a cerut Preaînaltului Judecător s-o pedepsească aspru pe mândra cea fără de suflet. O flacără a țâșnit din sol și a pârjolit țarcul, a ars tot, până la stâncă. [...] Turma de capre s-a speriat și a sărit în apă, unde s-a înecat. Peștii au ciugulit carnea de pe oase, numai copitele n-au putut să le mănânce și de aceea ele se găsesc berechet în nisipul de pe mal.
Iar fecioara a fost închisă pe vecie într-o grotă. [...] Pedeapsa cea dreaptă cere ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Dacă a păcătuit cu limba, cu limba să plătească! Pentru că, deși a dobândit glas, fata de crai s-a încăpățânat să nu răspundă când i s-a cerut, de-acum încolo va repeta fiecare strigare de pe dealul învecinat, până la șapte cuvinte. De-o fi cineva nobil, de-o fi unul rupt în coate, mândra nu va avea scăpare: blestemul o va sili să grăiască, [...] cât lacul va fi lac și muntele va fi munte. Deși n-o vede nimeni și nici nu poate fi atinsă, osânda pentru trufie e să răspundă ca un ecou oricui strigă ceva de-acolo.”
În prezent, „Legenda ecoului din Tihany” este cunoscută și recitată de toți vânzătorii de suveniruri făurite din cochiliile găsite pe malul lacului Balaton.

Autor: Györfi-Deák György