Aboneaza-te la newsletter





Pirandello, un tragedian de modă nouă

Aprilie 2021

Recursul la marea literatură a lumii este calea de înțelegere, măcar în bună parte, a tragediilor ce au marcat destinul uman, și a felului în care au reușit popoarele să iasă din acestea învingătoare într-un fel sau altul. Începând cu tragediile antichității greco-latine, literatura lumii își arată vârfurile tocmai explorând suferința, durerea, eșecul, iar capodoperele născute astfel au fost răsplătite nu doar de cititori, ci și de critici sau chiar premiate. Literatura italiană se poate mândri cu 14 autori de Nobel. Luigi Pirandello a fost răsplătit cu acest premiu în 1934, iar juriul a motivat alegerea făcută oferindu-i premiul „pentru îndrăzneața și ingenioasa renaștere a artei dramatice și scenice”. Nuvelele sale nu sunt cu nimic mai prejos, și alături de romane, sunt materia din care, de la 54 de ani, Pirandello a început să scrie teatru. 
În urma unui contract propus de cotidianul Corriere della sera, Luigi Pirandello a scris Nuvele pentru un an. Se întâmpla în anii de glorie ai presei, când ziarele erau singurul mijloc de informare în masă, iar lupta pentru câștigarea unui segment cât mai amplu de cititori se ducea pe mai multe paliere. Unul semnificativ pentru evoluția literaturii era colaborarea cu scriitorii. Romane în foileton, povestiri, nuvele, poezii și traduceri ajungeau astfel și la cei ce nu-și permiteau achiziționarea unei cărți și care, astfel, aveau acces la opere literare de înaltă ținută. De cealaltă parte, scriitorii puteau da măsura talentului lor cu o susținere financiară care varia de la o țară la alta și de la o publicație la alta. Pirandello a apucat să scrie doar 241 de nuvele dintr-un total de 365. Alte 15 au fost publicate postum, completând astfel seria pentru un an întreg. Cunoscutul traducător și comentator al lui Dante, Laszlo Alexandru, a publicat la editura clujeană Ecou Transilvan întreaga serie de Nuvele pentru un an a scriitorului italian în șase volume: Șalul negru, Viața goală, Țopăiala, Bărbatul singur, Musca, În liniște. Desigur, fiecare volum are titlul nuvelei de început, iar odată parcursă întreaga serie ți se dezvăluie un adevărat tărâm literar, însoțit fiind de fotografiile autorului de la tinerețe și până la senectute.
Luigi Pirandello a publicat prima sa nuvelă în 1884, la numai șaptesprezece ani. Orizonturile narative ale acestui prolific scriitor italian încep cu roman și se încheie cu nuvela Efectele unui vis întrerupt, publicată de cotidianul milanez cu o zi înainte de moartea sa, încheind o colaborare ce a durat nu mai puțin de 27 de ani. Această lungă fidelitate a scriitorului sicilian e legată nu doar sub aspectul economic, de mare succes ca scriitor în reviste și ziare, ci trebuie văzută și prin prisma capacității autorului de a experimenta în narațiunile sale soluții tehnico-stilistice și poetice inedite. Le va aplica mai târziu, atât în celelalte romane, cât și în producția teatrală. De altfel, și primul său roman a fost scris și publicat în 1893, la 17 ani, așadar un spirit literar îndrăzneț încă din fragedă tinerețe. În nuvelele sale, Pirandello inventează și experimentează forme și structuri, testează coerența personajelor înainte de a le oferi o viață complexă în romane și mai ales în teatrul său. Privind cu atenție, realizăm că în mare parte, piesele sale de teatru s-au născut din una sau mai multe nuvele, așadar proza sa scurtă merită întreaga noastră atenție, nu doar ca exercițiu al lecturii, ci ca o cale de receptare a dramaturgiei sale.
E o adevărată călătorie prin lumea nuvelelor lui Pirandello, iar în mijlocul de transport în care ne urcăm, viețile fragile și vulnerabile ale protagoniștilor se întretaie, se confruntă adesea dureros. Aproape toți au parte de întâlniri revelatoare ce au ca element comun adevărul. Ceea ce descoperă personajele culminează adesea cu conștientizarea de sine pe fundalul tragicomediei umane. Întregul spectru al vieții este reprezentat în destinele personajelor, care, datorită singularității și varietății lor prind contur în spații pustii, dezolante, uneori fizic, concret, alteori sufletește. Eșantionul uman pe care Pirandello îl supune adesea unor deformări expresioniste este plasat în două medii socio-geografice ușor de identificat. Unul este Sicilia rurală, și aici autorul evidențiază substratul mistic și folcloric al acestei regiuni, insistând asupra deformărilor grotești suferite în transformarea societății. Al doilea este cel mic burghez continental, uneori mediul clerical roman, în care se mișcă figuri abătute, prizonieri ai unor capcane sociale și familiale alienante. Toate surprind schimbările, transformările societății, când apariția căilor ferate a anunțat dispariția treptată a unei ere, înlocuită de una nouă, dominată de fier și oțel, de mitul vitezei și al bogăției. În sfera literară, trenul devine un adevărat personaj, încărcat de valori pozitive și/sau negative. În nuvelele lui Pirandello, trenul devine acum un instrument al dominației omului asupra naturii, un simbol al progresului, apoi un instrument alienant, distructiv, demonic, tocmai pentru că este o expresie a acelei dezvoltări socio-economice care a văzut industria ocupând un loc prioritar, în dauna agriculturii.
Elementul declanșator care izbucnește și dă viață nuvelelor este în mare parte un fapt imprevizibil, într-o lume rigidă, un accident ce reușește să creeze haos, să perturbe obiceiurile și așteptările, extrăgând brusc personajul din zona de confort, pentru ca ulterior acesta să descopere dimensiunile neașteptate, absurde, paradoxale ale existenței. Cititorul e prins în vâltoare și e nevoit să se adapteze, de asemenea, la aceste răsturnări și neconcordanțe. Tehnicile prozastice se schimbă continuu, la fel punctele de vedere, focalizările. Structura narativă este adesea una discursivă, dialogantă, uneori fără să identifici cine este receptorul, partenerul de dialog. Magma fluidă a vieții debordează și străbate spațiile vieții monotone a personajelor, dar și spațiile artei. Diferențele sociale se topesc și difuzează lent pe canvasul întins de-a lungul unui an, și întregul eșantion uman este unit de același destin, de eșec. Pentru amărăciunea și puținătatea bucuriei culese de cititor, Pirandello își cere degrabă iertare și oferă în compensare grija cu care a refăcut, a rearanjat și rescris nuvelele sale. 
Lumea personajelor lui Pirandello este una văzută în vivisecție, și e totuși dinamică. Frumusețea ei e construită exact pe natura duală a lumii, pe coordonatele ambiguității, cu teme și motive majore asupra cărora este transfocată atenția autorului: realitatea, iluzia, mariajul convențional, zgârcenia ridicolă, demagogia, obsesiile, deprimarea și eșecul, arta și puterea ei de a influența viața, senectutea înfrumusețată prin depășirea fricii de moarte, iubirea dureroasă, spiritismul, copilăria zdrobită, sacrificiul matern și costurile acestui demers, ticăloșia umană și multe, multe altele. Tema centrală este însă dualitatea omniprezentă, în aceasta constă, de fapt, esența operei pirandelliene. Inițial crezi că înțelegi contextul de viață al personajelor, mecanismele psihologice în care evoluează ele, dar pe parcurs realizezi că nu ai acces la toate resorturile și nu poți pătrunde necunoscutul lumii în care aceștia s-au născut. Toate personajele sunt lipsite de inhibiții când vine vorba despre exprimarea frustă a sentimentelor, sunt pasionali, intenși, iar replicile lor au adesea reverberații filosofice. Pirandello ne lasă să credem că personajele sale își înțeleg sau intuiesc, cel puțin situația lor duală, conflictuală, de eroi, dar și de receptori ai imaginii propriei vieți. 
Concizia povestirilor face lumină asupra unor fragmente izolate ale realității fizice și psihice, și accentuează lipsa de legătură între ele și viziunea aproape de netrecut asupra trecutului, descurajând vocea scriitorului omniscient. Numai printr-o formulă nemediată, directă, concentrată pe particular, pe moment, pe gestul izolat și concludent, tragedia este potrivită și capabilă să investigheze conflictele și să fie depășită în mod ideal, să-și piardă aura sacralității și să-și abandoneze dispoziția naturală de a încărca, de a umple cu semnificațiile ultime și universale, acțiunile particulare ale indivizilor. Ele sunt tragice, dar nu sunt deschise explicațiilor în nuvelele lui Pirandello, el alege întâmplări tăioase, povestea e condensată în vicisitudini, iar experiențele sunt disperate, halucinante, fără legătură unele cu altele, construind o lume sfâșiată, în criză, prilej de reflecție asupra modernității. Tragedii clasice condensate pe spații mici unde nu originile, nu intensitatea pasiunilor, nu relațiile dintre acestea și numeroasele obiecte ce înconjoară omul în viața de zi cu zi interesează, ci doar pasul final, culmea, excesul.

Autor: Alice Valeria Micu