Aboneaza-te la newsletter





Poeme de Alexandru Lazăr

Aprilie 2021

Veche doamnă
 
O, toamnă, plină de miresme
Şi aur poleind gutui,
Înalţă-n cer catapetesme
Şi psalmi de laudă îi spui!
 
De astă dată, vreau să-mi scutur
De promoroacă rece anii,
Cum pe alei îşi scutur’ frunza
Înfioraţi şi trişti castanii.
 
Să-ntorc în crini şi-n orhidee
Şiragul anilor pierduţi,
Să regăsesc râvnita cheie
La poarta marilor virtuţi.
 
Ca-ntotdeauna, veche toamnă,
Vin glasuri sfinte să mă cheme,
Ca să te-ntâmpin, ca pe-o doamnă,
Cu braţul plin de crizanteme.
 
 
Moartea unui sihastru
 
„Toţi profeţii mărturisesc despre El că oricine crede în El, primeşte iertarea păcatelor prin Numele Lui.”
 (Fapte, 10:43)
 
Trăia în schitul singuratic,
Sub codru-n munţii cei sâlhui,
Un frate cum pe-acolo nu-i
În locul cel pustiu, sălbatic.
 
Cucernic, cu blândeţe-n duh,
În post şi rugăciune stând,
De bucurie fremătând,
Era ca pasărea-n văzduh.
 
Că în Isus era slobod,
Cu inima descătuşată
Şi în chilie niciodată
Nu şi-a făcut ispita pod.
 
De tineri fraţi era iubit,
Iar unul, mai ales, venea
Să-i soarbă clară-nţelepciunea
Din duhu-i mult împodobit.
 
Dar într-o zi, venind să-l vadă,
Bătrânul sta îngenuncheat,
Cu fruntea îngropată-n pat
Şi aşternutul tras grămadă!
 
Fără suflare a rămas
Precum în rugăciuni stătea,
Pe când o inimă bătea
Şi avea gând, şi avea glas.
 
Şi anteriul zdrenţuit
Pe trupul slab, împuţinat,
Cu buzunarul atârnat,
Era-mbrăcat nepotrivit.
 
Sihastrul plin de mari virtuţi,
Cu suflet blând şi-n vorbe har
Păstrase-adânc în buzunar
Un galben şi câţiva bănuţi.
 
Bietul monah! Cu-a lui tărie,
La sfânta lege s-a gândit,
Cum că era nepotrivit
Să strângi bănuţi în sihăstrie.
 
Ştia, făcând ucenicie,
Din tot ce-a spus Isus Cristos
Că banii nu sunt de folos,
Cu-atât mai mult în sihăstrie.
 
Discipolul s-a tulburat,
Privea duhovnicul răpus,
Plecat prin vămile de sus,
Şi-un gând în duh l-a fulgerat:
 
Că, vinovat fiind, bătrânul
A fost chemat la judecată
Pentru o vină devoalată
Şi morţii i-a-mbrăcat zăbunul.
 
În suflet se porni furtună
Şi, frânt, căzu în rugăciune,
Simţea şi-a lui deşertăciune,
Iar inima-i bătea nebună.
 
Un glas de sus veni şoptit:
„Duhovnicul a fost iertat
De Isus, Mare Împărat,
Că nimeni nu-i neprihănit!
 
Deplin curat, cum nimeni nu-i,
Prin mila Lui şi îndurare,
Isus i-a dat sfânta iertare
În măreţia slavei Lui!”
 
Şi-a plâns amar monahul care
Privea la mila Celui Sfânt
Şi la vânarea cea de vânt
din lumea-aceasta trecătoare.
 
Din volumul lui Alexandru Lazăr, „Ofranda iubirii”, în curs de apariție la Editura Caiete Silvane, Zalău.

Autor: Alexandru Lazăr