Aboneaza-te la newsletter





Poeme de Corina Știrb Cooper

Aprilie 2021

Lacrimile tatei m-au învățat 
iubirea
 
Tata plângea uneori
îi curgeau lacrimi mari pe față și nu spunea nimic
nu avea voie să intervină în procesul educațional
aplicat cu bățul la fund de mama
atunci când plecam de acasă și nu spuneam unde
sau când ajungeam cu sufertașul de lapte aproape gol
după ce mă luasem la întrecere cu câinii de pe uliță
 
Tata respira cu nesaț parfumul corcodușului din curte
atunci când nu mai putea să bată pădurile cu piciorul
după ciuperci și zmeură
 
Tata stătea în fotoliul lui preferat
pe terasă, între florile mamei
și mângâia un câine bătrân și negru
care-l iubea
 
De la o vreme mama nu mi-a mai aplicat corecții
dar lacrimile tatei au continuat să curgă
limpezi și calde
și doar de la ele
doar de la ele
am învățat iubirea
 
 
Poem de dragoste
 
Să te iubesc, să-ți fiu naiadă
algă, femeie, râu să-ți fiu
când pleoape grele o să-ți cadă
peste durerea de-a fi viu
 
Să-ți mușc urechea, să te-nsânger
apoi să suflu peste ea
precum o aripă de înger
aduce-n vise liniștea.
 
Și să te sorb, sărat ca marea
răsuflet, lacrimă, fluid
și să mă umplu de mirarea
din țipăt aspru și torid
Iar sufletele noastre, mâine,
aș vrea s-o rog pe mama mea
să le amestece cu pâine
-n covată când va frământa.
Te știu, erai un fir de iarbă,
o frunză gri eram și eu
cătând din tine să absoarbă
cromatica lui Dumnezeu.
 
 
Nu nu nu
 
permite-mi să te corectez
aceasta nu e iubirea
nici trandafirul
și nici nemurirea
nu-și mai urmează firul
întrerupt al vieții
pe creștetul roz al dimineții
nu e nici iarba
imberbă
atât de așteptată
atât de superbă
când izvorăște precum un izvor
nu e nici definiția cuvântului dor
 
nu e iubirea
vraja asta pulsândă
prin artere
plină de muguri gustativi
ca o gură flămândă
care cere
o înghițitură de apă vie
aceasta nu e iubirea
aș fi recunoscut-o
dintr-o mie
 
e doar o tăcere urlătoare
prin inimă prin degetele de la 
picioare
e zgomotul îngerilor când tac
fâlfâitul aripilor care se desfac
nu să zboare
nu să se-nalțe
ci să coboare
prin seva copacilor amorțiți
către rădăcini înghețate
spre centrul pământului
acolo unde nu se construiește nici o cetate
și nici o inimă
nu mai bate
 
 
***
tu 
și cu 
tine
în punctul 
acesta rotund
din care 
tot pleci și 
care te 
tot așteaptă
ca o ușă 
deschisă
o acasă 
a copilăriei
o bătaie 
de inimă un dor 
fără nume
după ce vei fi 
obosit 
să trăiești
alergând 
pe linii 
paralele

Autor: Corina Știrb Cooper