Aboneaza-te la newsletter





Solilocvii inutile

Aprilie 2021

Despărţirea de cîinele cu care m-am jucat toată copilăria, Leghi, a fost de o tristeţe greu de descris. Mare şi fioros, acesta era tot timpul legat, spaţiul lui de manevră era între coteţul găinilor şi gardul de la dumbravă, spaţiu de care nu se putea apropia nimeni, în afară de membrii familiei. Acesta mă întîmpina cu scîncete prieteneşti ori de cîte ori mă întorceam de la şcoală. După cum adormeam şi mă trezeam pe lătratul lui grav şi înfundat, simţindu-ne cu toţii în siguranţă auzindu-l. E vorba de cîinele care m-a primit cu prietenia lui aproape umană la venirea în satul bunicii paterne, pe la trei ani şi jumătate, şi care a ajuns, din cauza bătrîneţii şi a cataractei, să nu mai vadă nimic, reacţionînd doar la vocile cunoscute. După ce l-am îngrijit mai mult timp în această stare, în care refuza uneori chiar şi mîncarea, tata a decis că este cazul să-i curme suferinţa, ducîndu-l undeva în pădurea din apropierea casei, unde erau nişte pîraie adînci. Nu pot să descriu durerea simţită la despărţirea de el, inima mi se strîngea cînd vedeam cum se tîrăşte după tatăl meu. Aş fi vrut să-l ajut, să-l duc în braţe, dar nu am putut face nici un pas în direcţia pădurii. Bunica şi sora mea, cu ochii înlăcrimaţi, mă chemau stăruitor în casă. Nu ştiu şi nici nu am vrut să aflu vreodată ce s-a întîmplat de fapt. Tata s-a întors ursuz şi abătut, cîteva zile nu a scos nici un cuvînt. În casa noastră s-a aşternut o tăcere stranie, ca şi cum ceva grav s-ar fi întîmplat. Pierdusem cîinele de la care eu am învăţat ce este prietenia. Chiar şi acum, după atîta amar de vreme, lătratul lui încă îmi mai stăruie în urechi…
*
Am încercat să fac un mic avantaj din tot ceea ce nu mi-a reuşit. Loviturile vieţii le-am transformat în motive de mobilizare interioară, neşansele le-am transfigurat în trepte către mine însumi. Mi-am alintat existenţa cu cele mai sărace metafore, am stimulat-o cu cele mai ineficiente verbe. Am tot încercat să scot idealităţi din neajunsuri, speranţe din imposibilităţi. Cîteva înfrîngeri aproape că mi-au izbutit.
*
Primul avantaj pe care l-am avut în urma publicării celei dintîi cărţi a fost unul cît se poate de practic. Locuiam într-o garsonieră, fiind destul de rezervat în privinţa relaţiilor cu vecinii. Femeia care făcea curat pe holuri şi pe scări se purta destul de distantă cu mine, neştiind ce învîrt pe lumea aceasta. În consecinţă, nu-mi mătura niciodată preşul din faţa uşii, lăsînd intenţionat acest lucru pe seama mea. După ce am publicat prima carte, am fost invitat la un post de televiziune locală, unde am vorbit despre ea. A doua zi am constatat că preşul din faţa uşii era, ca prin farmec, curăţat impecabil. M-am tot gîndit cărui fapt îi datorez intempestiva schimbare de atitudine, cînd, în sfîrşit, mă lumină banala constatare: femeia de serviciu se pare că mă văzuse la televizor prezentînd cartea, ca atare s-a gîndit că merit totuşi acest pustiu de bine. Nu scrisesem o carte chiar degeaba…
*
Cît sîntem în stare să ne gestionăm non-sensul, să profităm de evantaiul atîtor moduri de a ne pierde, cît putem fi încrezători în iluzii şi neîncrezători în realităţi, cît mai putem respira clipa unui delir, cînd reuşim să ne motivăm toată existenţa cu umbra fantomatică a unei absenţe mai avem încă materie primă pentru dezastrul fascinant care sîntem. 
*
Copilăria e tiparul după care se derulează tot traiectul sinuos al vieţii. Orice am face, nu putem scăpa de puseurile ei melancolice, de reverberaţiile trecutului care pulsează în venele prezentului. Viaţa este doar o scurtă addenda la copilărie. După aproape o jumătate de secol am redescoperit, prin intermediul unui lingvist (care făcea referiri la verbul latinesc traho, trahere, traxi, tractum), primul cîntec folcloric pe care l-am auzit prin viu grai, interpretat în satul copilăriei de o vecină cu un talent nativ impresionant, care cu adevărat făcea să se legene şi codrul din apropiere, e vorba de doina Tragănă, nană, tragănă. Acest cîntec, alături de Trandafir cu creanga-n apă, rămîne rezonanţa folclorică a copilăriei mele, uşa care mi-a deschis universul melosului popular, unul în care mă regăsesc ca o pasăre în vechiul ei cuib, cuib în care nu mai pot să ajung decît în vis... Uneori am impresia că toată filosofia nu face cît versurile şi melodicitatea unei doine. Căci doina izvorăşte doar din inima trăirilor, unduirile ei ajungînd acolo unde noţiunile şi conceptele doar aproximează. Doina vorbeşte doar din anamnezele dorului, din cele mai adînci şi mai tragice straturi ale fiinţei, fiind una dintre cele mai înalte forme melodice de a jeli faptul de a fi.

Autor: Ioan F. Pop