Aboneaza-te la newsletter





Șapte povești din Țara Silvaniei*

Aprilie 2021

Când viața bate filmul și povestea satului bate orașul
 
Generația mea de etnografi de teren este, cu certitudine, ultima care va putea prelua informații despre satul tradițional de la ceea ce am numit „martorul de rang I”, adică martorul direct la evenimentele pe care le repertoriem ca făcând parte din cotidianul și/sau sărbătorescul rural tradițional. Generația următoare de etnologi (sau de etnografi, dacă această meserie va mai exista, ea fiind indisolubil legată de teren și doar în subsidiar de birou) va sta de vorbă, în cazul cel mai fericit, cu copiii acestor martori de rang I, adică cu martori de rang II (sau, în cazul nepoților, de rang III), care vor răspunde întrebărilor cu formula: „îmi povestea mama/tata” sau „îmi povestea bunica/bunicul”, fără ca ei să fi fost vreodată părtași sau spectatori, măcar, la evenimente. Vom fi, așadar, privați de informațiile prelevate direct de la sursă, și vom prelua totul după o prealabilă „traducere etnografică”, filtrată în mod subiectiv și, probabil, deseori, neprofesionist, de urmașii martorilor de rang I. 
Etnologia de urgență nu este, așadar, o sintagmă frumoasă, europeană, la modă, ci un crez, un deziderat, o misiune, o necesitate stringentă.
Volumul de față este o pledoarie pentru o preumblare prin satele sălăjene; mama mea îmi povestește: când eram eu fată, în Valcău, fetele se preumblau duminica, după vecernie: se duceau una la alta, ieșeau la plimbare, cum s-ar zice azi. Se preumblau și ceilalți: făceai o plimbare până la mătușa din deal, până în capătu satului să te vezi cu o pretenă, până la vale să vezi dacă nu o rupt valea răkițile, poate până la o cumnată, pă ominie... era o bună ocazie pentru oameni să-și observe satul, casele, ulițele, curțile, se mai opreau pă o laviță și mai ziceau sau ascultau câte o poveste; asta era preumblarea, duminica și în sărbători1.
Studiul de început, articulat metodologic în sfera antropologiei culturale, sugerează că volumul este, totodată și un fals tratat de turism, sau, poate, unul de turism cultural: satul actual românesc și, deci, și cel sălăjean, se relevă antropologului într-o dinamică dintre cele mai spectaculoase: după ce i s-a declamat iminenta neantizare, condamnat fiind fie la urbanizare, fie la părăsire, acum apar sate sezoniere (cu case vechi transformate în case de vacanță de bogații orașelor, dar populate doar în timpul concediului), sate turistice (cu case transformate în pensiuni, retreat-uri, popasuri, șuri, curți, resorturi, moteluri, frecventate de turiștii care nu prea au de-a face cu satul vechi), sate făloase (refăcute de migranții la generația a doua, de obicei prin ridicarea unei case imense în curtea vechii case părintești), sate muzeificate (cu „case de oaspeți” în care turiștii au parte de mici fragmente de viață patriarhală idilizată, bine „lucrată” de un designer specializat, în stil vintage) și, în fine, de sate „ruralizate” cu adevărat de câțiva locuitori urbani care au decis, în mici grupuri, să se mute la țară, să refacă vechile case și să trăiască efectiv acolo, configurând mici nuclee de ruralism comunitar sustenabil.
Dar Sălajul încă mai are case vechi și povești pe măsură; de aici – îndemnul la o preumblare sau la o retragere turistică, văzute ca un soi de loisir, de vacanță nostalgică, de plimbare „la țară” într-o sâmbătă însorită, de vedere „la pas” a ulițelor și țăranilor lor, adică un „retreat” prin satele încă „originale” ale Țării Silvaniei…
Dar să nu uităm: povestea e imboldul preumblării, de fapt. Nesfârșitele povești ale femeilor din satele sălăjene. Șapte, cele care mi-au fost cele mai dragi, pot fi ascultate în volumul de față. 
 
A patra poveste, fabuloasă, tainică, spusă șoptit, cu frică, așa ca în „lecția despre strigoi” a unei bătrâne din Peceiu, unde lumea magicului se relevă subtil, dar absolut spectaculos, la nivel de narațiune cu inflexiuni fantastice, scoțând la iveală un imaginar savuros, bogat în personaje fantastice, construit gradual, sub semnul pericolului iminent, un imaginar menit să explice tot ceea ce în orizontul de cunoaștere al țăranului din satul tradițional românesc scăpa logicii și rațiunii fixe.
Poveștile vorbesc despre o lume de demult, dominată de o insecuritate indusă magic, așa cum ne-o relevă într-o remarcabilă lecție de imaginar magic lelea Iozafină a Mitru Toderii din Peceiu, care are o viziune extrem de limpede asupra structurilor interne ale imaginarului magic, în care ființele fabuloase (duhuri, strigoi de toate tipurile) trăiesc într-o lume similară cu a oamenilor și care se intersectează masiv cu cea umană. Granițele între cele două lumi, naturală și supranaturală, sunt, în viziunea lelei Iozafina, foarte laxe, iar pericolele generate de intruziunile magicului malefic în cotidianul uman sunt perpetue și continue. Orice om, în orice moment, poate avea neșansa de a se găsi într-un loc încărcat cu potențial malefic; de aceea, oamenii trebuie să fie atenți, mereu în alertă și mereu pregătiți cu mijloace magice sau religioase de apărare, mergând de la un banal fir roșu legat la mâna copiilor sau purtarea unei iconițe în ghiozdanele de școală, până la consultarea unor performeri de contra-magie, de descântat magico-terapeutic sau de dez-vrăjire, cum ar zice etnologii francezi. (…)
Suntem introduși într-o atmosferă terifiantă, în ambianța unei lumi pe care ascultătorul contemporan o receptează ca ficțională, dar care îi este deja familiară, culmea, nu din cunoștințele sale potențiale de etnografie, folclor sau antropologie culturală, ci mai degrabă din împrumuturile culte ale cinematografiei actuale, avidă de subiecte cu substrat magico-mitic, prelucrate în grilă modernă, de tipul „Stăpânului inelelor” sau a serialului „Harry Potter”. (…)
Această trăsătură a vremurilor de demult – pericolul iminent indus magic de care nu puteai și nici nu prea știai cum să te ferești (numa nimereai) și care domnea pretutindeni (multă lume făcea) creează un sentiment de insecuritate pe care interlocutoarea mea îl trăiește dramatic și îl amplifică prin exacerbarea trăirii de neputință umană în fața maleficiilor de orice fel, venite din cele mai diverse părți, chiar și de la persoane care, teoretic, ar trebui să fie în afara oricărei bănuieli, pentru că erau, ziua, oameni ca toți ceilalți, vecini, prieteni, parteneri la munca pe câmp. (…)
Personajele acestei lumi fantastice, deseori tenebroasă, sunt strămoșii populari, tradiționali, ai elfilor, centaurilor, zânelor, vrăjitoarelor din producțiile literare sau cinematografice ale prezentului modern; este vorba despre strigoi, Fata Pădurii, vrăjitoarele care pot duce laptele, sau duhurile necurate și animalele fabuloase în care se transformă oamenii-strigoi; plaja personajelor este una largă, mergând de la vrăjitoarele pricepute, femei obișnuite, dar posesoare ale unor învățături magico-malefice care, conform analizei antropologice moderne, sunt mânate de invidie și răutate și generează maleficii în mod intențional2 (Ieste și care o făcut special, care s-o ocupat cu așe ceva sau O fost care o dus laptele la vacă, care s-o ocupat cu așe ceva) sau pot manipula destinul încercând să for­țeze soarta omului (O fost care o știut, să zâcea că mereau la vrăjitoare, pân tăte satele), până la ființe mitice de tipul aparițiilor periodice (S-o auzit și de Fata Pădurii) sau a acelor întruchipări ale răului care sunt cunoscute în satele Ardealului sub numele de strigoi, cu amenda­mentul interlocutoarei noastre că strâgoi erau bugăți.
Mecanismul de acțiune magică, în dublu sens, „vrăjirea” și „dezvrăjirea” cum sunt cunoscute cele două acțiuni magice complementare în terminologia etnologică europeană sunt, de asemenea, magistral explicate de protagonista lecției de magie. Descrierile la nivel de imaginar fantastic construiesc tipare de o acuratețe rară în descrierea mecanismului magic, până la vizualizarea sa extrem de facilă în mintea noastră, a ascultătorilor; notabilă ni s-a părut, de exemplu, descrierea efectului deochiului până la bariera fizică (și nu doar simbolică) a firului roșu legat la mâna copiilor: Să punea fir roșu pă la mână, și rămână diuăkiu acolo. D-aceie l-o pus acoale firu, că câci s-o uitat cineva și o vrut și te diuată, s-o oprit diuăkiu acolo, la firu ala roșu, nu o mărs mai departe. Explicațiile logice țin, desigur, de orizontul mental al țăranului simplu și al climatului magic în care acesta și-a trăit cea mai mare parte a vieții, dar pe noi ne-a fascinat acuratețea surprinderii imaginii în derulare și a mecanismului interior de transmitere a forței magice a celui care deoache, dar a cărui forță se oprește la întâlnirea remediului magico-ritualic – firul roșu de la mâna copilului, neputând penetra, astfel, starea de bine a copilului sau corpul său, pus la adăpostul nu doar simbolic, ci și fizic, al firului roșu de la mână. (…)
Sângiorzul și Sântandreiul, cele două momente de emergență maximă în activitatea strigoilor, oferă și cadrele cele mai potrivite pentru o apărare pasivă, prin acțiunea de contracarare mediată de cele două ingrediente magice imbatabile în protecția caselor și oamenilor: rugul, în spinii căruia strigoii nu riscă să se rănească și usturoiul (aiul), care îi deranjează cu mirosul lui înțepător: să puneau la Sânjorz rug la fe­rești și nu intre relele d-astea și strâgoii în casă și să punea la ferești și uși și nu să baje relele alea în casă și și nu aibă putere. Și să făcea și să unjea cu ai, să tăt făceau cu aiu. Acolo unde o făcut oaricine cu ai și o știut, ala nu intră păstă el, păstă ai. Atunci, la Sângiorz, să ferea mai tare lumea, că era o zî, numită atunci, când să făcea și să ferea lumea de strigoi. (...)
A trăi într-o asemenea lume impregnată de magie însemna a conviețui volens nolens cu aparițiile răului și cu efectele acestuia și genera o stare defensivă cotidiană, ale cărei relatări sunt la fel de dramatice: să ferea fiecare, mai ales din cauza ratei mari de ineficiență a acestei stări defensive: da ne mai știam unu pă altu și ne mai feream. În aceste condiții, soluția finală pare a fi apelul la divinitatea creștină supremă și consolida­rea credinței în puterea ei absolută: Lasă-te în voia lui Dumnezău, că la ala nu-i poroncește nime.
Interlocutoarea noastră își construiește întregul discurs despre imaginarul fantastic și reflexele acestuia în mentalul colectiv pe două planuri, expuse sintetic prin suprapunerea a două universuri diferite: cel al poveștilor despre strigoi, a narațiunilor fantastice, așa cum circulau acestea în lumea satului – Să zâcea că erau strâgoi... – și cel al realității concrete, așa cum și-o asumă personal povestitoarea: ... și și era. Strâgoi erau bugăți. Nota de credibilitate este conferită de această conexiune indubitabilă între cele două planuri, conexiune la care personajul nostru aderă complet, fără rezerve, total: nu doar că lumea vorbea în general despre existența strigoilor, ci chiar ea, personal, este cea care ne oferă garanția credinței sale în existența strigoilor: și și era. (…)
Notabil este faptul că strigoii vii, potrivit tradiției notată de o serie de culegători de folclor – analizată în studiul pomenit mai sus – arată la fel ca oamenii obișnuiți, limitând mult posibilitatea de a fi recunoscuți, astfel încât observațiile critice ale bătrânei din Peceiu – Sălaj se pliază perfect peste un tipar mental general românesc care generează, din cauza marii dificultăți a detectării strigoilor vii, o stare de pericol pe care relatarea analizată de noi o ridică la rang de context definitoriu. (…)
Să recapitulăm expunerea faptelor: inițial, personajele despre care vorbim erau oameni obișnu­iți, la fel ca toți ceilalți: dintre oamini, dintre noi, așe ca tătă lumea, așe era cu strigoii aciie. Strâgoii aciia așe-s. Și, brusc, intervenea ceva nespecificat – dar sugerat: do­rința de a face rău: făcea fiece – care declanșa un declic în urma căruia oamenii obișnuiți se metamorfozau în strigoi: tătă zuua lucru cu tine și ne înțelejem și nu știu io ce bai ai tu și numa să dădeau păstă cap și să făceau strigoi. Procedeul de metamorfozare era unul extrem de sim­plu, cvasiprezent în basmele populare românești fan­tastice: să dădea păstă cap și să făcea fiece animale. Simplu, rapid, eficient. 
Asemeni celebrului exemplu propus de scriitoarea J. K. Rowling în cazul basmului fantastic modern ce îl are ca protagonist pe Harry Potter, unde există două lumi paralele, una a oamenilor obișnuiți, comuni, normali și alta a vrăjitorilor, oarecum paralelă cu prima, dar organizată până în cele mai mici detalii după cea a oamenilor obișnuiți, și în relatarea lelei Iozafina, personajele lumii imaginare își consumă timpul cotidian similar nouă și sunt organizate întocmai ca în lumea reală: aciie așe umbla și să înțelejea unu cu altu și voroveau așe cum vorovim noi aci, amu. Apoi, ni se spune, erau oamini cu familie; mai mult, paradoxal, dedublarea putea atinge cote maxime în raport cu credința și învățăturile bisericești, pentru că în viața lor diurnă, strigoii erau oameni care frecventau biserica, pe când în viața lor nocturnă, făceau numai fărădelegi: când erau oamini, să duceau și la beserică, că erau oamini, nu avea ei cu nimeni nimică, nici cu beserica. Chiar și în organizarea la nivel de familie sau mai departe, în cea comunitară, strigoii se perpetuau pe spițele de neam, întocmai ca oamenii normali: erau din neam strâgoii; nu era din tătă casa, să ducea pă neam: unde o fost oaricare, s-o mutat oaricare în altă casă, cum s-o măritat or așe, și s-o dus și acolo. Ierarhia interioară era la fel de bine stabilită ca în societatea umană, în care unii sunt șefi, iar alții sunt subalterni, într-o rețea socio-umană dictată de interese personale, de grup sau generale: că doară strâgoii erau în bună legătură unu cu altu, să înțelejau; câte unu era șef, dus-o ce o vrut; să știau ei unu pă altu bine și să tâlneau și să înțelejau care ce și facă, cum vorovesc io cu tine... Și tot la fel ca oamenii, aveau locuri de întâlnire preferate; desigur, la o analiză etnologică la nivel de reprezentări simbolice și structuri arhetipale asumate cultural regăsim spațiile standard de manifestare a imaginarului malefic: răscrucile de drumuri și locurile pustii din marginea hotarului: umblau la răscruci de drumuri, când au ei rândul lor, când să tălnesc ei. Acolo era rândul lor, erau unde era grădina Crăsnii, era om zuua și să făcea strâgoi noaptea, și tu l-ai văzut uom și el să făcea în tăte formele. Așe, dacă ieși dân sat, câtâ pomii aciie, adică acele locuri reclamate de performarea magiei negre și denumite „spații calificate”3.
Tiparul strigoiului predestinat, posesor al unei mici cozi, este pomenit, de asemenea; mai mult este creionat exemplar contextul în care oamenii normali în principiu, dar cu coadă, se pot reîncarna în strigoi; transgresarea se petrece noaptea, în urma unui procedeu instantaneu în urma căruia apar în mod magic animale sălbatice (nu domestice!) care au, practic, puteri nelimitate: să făceau strâgoi, noaptea, numa vedeai că îi oarice animal. Aveau coadă, on pic de ciot, nu chiar coadă. Erau oamini și să făceau tăt felul de animale sălbatice și făceau ce o vrut. (…)
Dualitatea absolută a strigoiului, generată de metamorfozele sale, conduce la o anumită teatralitate a acestui personaj malefic, foarte bine intuită de nara­toarea populară: când erau oamini, să duceau și la beseri­că, că erau oamini, iar apoi să făceau strâgoi, noaptea; altfel spus, erau oamini și să făceau tăt felul de animale sălbatice. Ei sunt caracterizați de vocabula „între”; adică, deși separația dintre lumi caracterizează realitatea, ei sunt doar pe jumătate în amândouă locurile, iar astfel de personaje care, sfidând ordinea naturii supraviețuiesc în ambele lumi, îi așază printre marginali, stârnind sentimente de frică, angoasă, groază, nedumerire, teamă, și sunt catalogați ca agenți ai răului, ca ființe malefice, ca entități cu puteri dintre cele mai distructive.
Deducem că, practic, toate cele trei momente de cotitură din viața omului, generând tot atâtea seturi de rituri de trecere aferente, sunt determinante în apariția, existența și conduita strigoilor; la naștere, eventualele disfuncții trebuie să fie urmate de corectarea rituală practicată de moașă (cea care veghează asupra îngropării placentei, tăierii eventualei cozi, închinării copilului încă nebotezat dacă acesta dă semne de boală pentru a nu muri nebotezat, mulțumirii ursitoarelor și punerii firului roșu la mâna nou-născutului, dar și a respectării normelor de protecție a mamei – lăuze); aflăm, de la lelea Iozafina din Peceiu că oamenii – strigoi se pot căsători și se pot muta în alte familii sau comunități prin intermediul căsătoriei, perpetuând acolo spița de neam de strigoi; de asemenea, neîmplinirea vieții, consumarea parțială a trăirii și/sau sexualității pot genera dorința de reîntoarcere a celui nelumit printre cei vii; în fine, eventuale greșeli în desfășurarea ritualurilor funerare (nerespectarea normelor cutumiare, trecerea unei pisici peste cadavru, neoferirea ofrandelor/pomenilor) pot dezvălui moartea în ipostaza sa de pericol atât pentru vii, cât și pentru morți, iar oamenii încearcă anihilarea morții periculoase prin nunțile simbolice4; mentalul colectiv românesc oferă așadar portițe specifice adiacente fiecărui rit de trecere pentru apariția morților vii, dar practicile cutumiare oferă și remedii pentru anihilarea acestora sau, cel puțin, pentru protecția oamenilor simpli. (…)
 
* Fragmente din volumul Cameliei Burghele, Șapte povești din Țara Silvaniei, apărut la Editura Caiete Silvane, Zalău, 2020.
Remediile nu sunt prea multe, iar performerii trebuie să fie specializați. Anihilarea strigoilor nu se poate face decât de profesioniști adevărați. Foarte inspirată ni s-a părut construcția poetică prin care iscusita noastră povestitoare a știut să releve șiretenia, obrăznicia și impertinența acestor strigoi, atitudini generate din puterea lor nemăsurată: ei „își permiteau” să facă tot ce le trecea prin cap, iar antidotul magic trebuia aplicat foarte dur, și nu își poată permite strigoii. Combaterea lor se face prin practici ce configurează un cod de comportament bine instituit cutumiar: practici rituale, farmece, descântece. (…)
 
Câteva povești cu strigoi
 
„De strâgoi așe să zâcea, că uomu moare numa jumătate, şi jumătate nu; aceia au coadă, aşe să nasc. Aceia să fac câni noaptea. 
Am fost șasă fraţi şi on frate de-a mneu merea cu on vecin pân sat. Era unu în sat de care zâceau că-i strâgoi. Cum mereau ei amândoi pân sat, erau de 17 ani, l-o văzut pă ala cum s-o dezbrăcat şi şi-o pus hanile la o fântână, păstă părău, şi s-o dus pă vale în sus. Ei i-o luat hanile, ca pruncii. O ajuns acasă şi s-o culcat la pretinu lui, că părinţii lui nu erau acasă şi erau vecini, şi on mâţ tătă noaptea o sărit pă jamuri şi uşi. Tata, numa s-o trezât cu ei la noi în plină noapte, că s-o temut, şi o vinit aci. Asta era marţi sara, că atunci umblă alea. 
Lua laptile di la vaci. Am avut o diboliţă, păştea păstă părău înainte de-a vini ciurda. Numa o-am auzât cum fuje cătă casă, că l-o auzât pă ala cu caru şi vinea acasă tăt fujind şi s-o băgat în poiată. Ala o fost ajunsă pădri noi cu caru şi diboliţa o ieşit afară şi o tăt răjit şi o tăt răjit după el. O mărs frate-mneu la cineva cu tărâţă şi i-o vinit după aceie laptile. Pă ala îl tăt aflam la noi în poiată. Amu nu mai sînt, că nasc la oraş şi le taie coada şi nu mai sunt.
Odată m-am dus după omu mneu la bufet, era sară, și am vinit şi numa văd on căţăl mnic, tăt pântre piciore. Zâc: - Ce pui de căţăl, amu, că nu fată căţelile iarna! Am ajuns acasă, tăt cu noi, era o vecină strâgoie. Di la o vreme îmi aduc io aminte, că aiesta a hi strâgoi! Doamne, scapă-ne de el! Şi apoi o dispărut. Strâgoii aşe umblă, îi prindeu în poiată şi-i băteu oaminii.
Tata îmi povestea că l-o apucat noaptea vinind di la moară şi când o trecut on poduţ, numa vede napoia lui on câine, da mnic, tăt pângă el. O luat on bolovan să deie în el, o zâs că s-o făcut cât el de mare şi nu l-o lăsat: era drac, de-abia o scăpat, că şi-o făcut cruce.
O mătuşe care o mărs pă jos până în Pustă, u-o prins sara şi atâta o tăt mărs dintr-on loc în altu, numa n-o mai ajuns acasă, că u-o tăt purtat, și n-o mai ştiut unde-i şi la on moment dat o văzut nişte fârcituri de fân şi s-o băgat în una şi s-o culcat acolo. Demineaţa s-o trezât şi o ajuns apoi, da u-o purtat Cel rău. Urma rea îi Satana, şi Satana îi on duh, și pă acolo o fi trecut Satana, de aceie îi zâce urmă rea.
Doi fraţi de-a mnei o trecut dealu pân pădure, noaptea, şi o tăt auzât strâgând: - Hai, mă! Unu o vrut să margă şi celalalt l-o oprit: - Stai mă, că-i Satana. Dacă te roji, nu să leagă, că nu lasă Dumnezo.
Şi dacă disăzi rău noaptea şi-ţi faci cruce, nu mai disăzi.
Nu torceam marţi sara, nu făceam în cuptor vinerea. Bunica avea o soră la Hida şi o zâs că o făcut înt-o vineri în cuptor şi s-o luat focu din cuptor şi o fujit după ie. Mama să scula la două ceas noaptea, să toarcă.
Îmi povestea bunicu, era de 80 de ai, tata lui mama, că acolo, di la biserică în sus, îi zâce Vălceauă, zâcea că aveau duriş pă on deal şi să dădeau cu sania şi că în tătă sara vinea Fata Pădurii şi să dădea cu ei. Zâce că-i strâga pă tăţi pă nume: - Iuoane, Văsălică, haidaţi mă...! Apoi să făcea nevăzută.”
Salvina Bura, n. 1939, Sântă Măria
 
„O fost strâgoi. Io am avut vacă cu lapte şi odată nu m-o lăsat s-o mulg, nici viţălu să sugă şi îmi aduc aminte că înt-o sară o vinit o vacă di la gule şi o vinit pângă noi şi o mărs la on vecin bătrân la el la vraniţă şi o stat acolo şi o răjit cât o putut. No, atunci mi-am dat sama că de aceie nu mă lasă pă mine să o mulg. Am trimăs fata, era de zăce ani, o-am trimăs la el, că am văzut că o ieşit din ocol, să-mi aducă din casă di pă masă on pic de pită şi să zâcă când a lua: - Nu ieu pita voastă, că ieu laptile nost. 
Vine fata iute acasă, și zâce: - Măicuţă, nu au nicion pic de pită, numa on blid de mămăligă. Zâc cătă ie: - Du-te iute şi ie în mână on pic de mămăligă. O mărs fata şi mi-o adus şi o fost gata vaca să-i iei cu mână cu tăt, aşe u-o lins vaca. Apoi i-o vinit laptile. 
În alta zî, mere fata me la ei şi la colţu casei o vede pă bătrână cum vine cu şuştaru de lapte din poiată şi el în urma ei tăt ţâpa sare. Înt-o zî o mărs de acasă şi o zâs să mă duc io să-i mulg vaca de amiaz şi când am intrat în poiată am văzut că era legat la toarta şuştarului o aţă şi în fund on ban găurit legat de aţă. Nu știu io ce-o fost alea, da numa așe o putut hi, că o fost strâgoaie.”
Maria Ferenț, Măria Cuştii, n. 1935, Şeredeiu
Fragmente din volumul Cameliei Burghele, Șapte povești din Țara Silvaniei, apărut la Editura Caiete Silvane, Zalău, 2020.
 
Note:
1 Aurica Gui, n. 1948, Valcău de Jos – Sălaj.
2 Potrivit tezei susținute magistral de Jeanne Favret – Saada în La mort, les mots et les sorts, Edition Gallimard, Paris, 1977, pornind de la studiile de teren efectuate în satele din Bocage, Franța.
3 Marcel Mauss, Henri Hubert, Teoria generală a magiei, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 60.
4 Gail Kligmann, Nunta mortului. Ritual, poetică și cultură populară în Transilvania, Editura Polirom, Iași, 1998, mai ales p. 164, dar și altele.

Autor: Camelia Burghele