Aboneaza-te la newsletter





Memoriile unui erou „anonim”

Aprilie 2021

[Dumitru Radu, „Omul” și 
„Vremurile” în secolul XX]
(continuare din numărul 194 al 
revistei „Caiete Silvane” - penultimul episod)
 
Mărculescu se găsea într-un impas cu grupul fugarilor. Tratase cu ei în numele meu. Totuși, voiau să vorbească nemijlocit cu mine. Prin urmare, aranjase o întrevedere cu doi dintre aceștia. Era nevoie de acordul și de prezența mea. Împotriva voinței mele, eram amestecat într-un plan care depășise varianta inițială. Am înțeles, deci, că, pentru a mă liniști, nu-mi rămânea altă soluție decât să accept întâlnirea cu persoanele respective și, în felul acesta, să-i determin în mod confidențial să renunțe la proiectul lor, dat fiind că se aflau în ghearele Securității. 
Întâlnirea fusese programată de către Mărculescu pentru seara zilei următoare. Acesta îmi comunicase numele celor doi din grupul „deochiat”. Amândoi erau avocați și membri ai Partidului Liberal: Zizi Negrescu și, nu mai țin minte prenumele, Topârceanu. Pe primul îl cunoscusem superficial cu mult timp înainte. Era unul din băieții Generalului Aviator în retragere Gheorghe Negrescu. Chiar acum, în 2009, când scriu aceste rânduri, după câte am aflat de la o cunoștință din România, atât Generalul Negrescu, precum și fiul său, Zizi, nu mai sunt în viață. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
I-am întâlnit, pe Zizi Negrescu și pe Topârceanu, în apartamentul lui Mărculescu, situat în Șoseaua Pandurilor. Întâlnirea a fost scurtă.
După protocolul prezentărilor, ne-am așezat pe scaune în jurul unei mese. I-am amintit lui Zizi că ne cunoscuserăm. L-am întrebat de tatăl său. Zizi mi-a răspuns că Generalul se simțea relativ bine. Apoi m-am referit la dorința lor de a părăsi țara clandestin, cu un avion, după cum le promisese dl Mărculescu. Am accentuat asupra faptului că o asemenea acțiune nu era chiar așa de simplă cum s-ar crede, datorită faptului că un asemenea avion pe care zburam eu în cadrul Companiei TARS era un bimotor al cărui echipaj era alcătuit din patru persoane: „Nu este posibil ca eu să pilotez și, în același timp, să-i imobilizez pe ceilalți trei membri ai echipajului! Deci, este imperios necesar ca măcar unul dintre cei trei să colaboreze cu mine. Deocamdată, însă, eu nu am niciun asociat între membrii echipajului meu, care ar fi dispus să colaboreze pentru a întreprinde o asemenea acțiune. Luând în considerare această situație, am nevoie de o săptămână, sau chiar zece zile, pentru a vedea ce se poate face”. Zizi Negrescu era posesorul unei motociclete foarte mari și extrem de zgomotoase. L-am întrebat dacă venise la întâlnire cu aceasta. A confirmat: „Desigur!” „Aș dori să vă mai pun o întrebare, domnule Negrescu. Nu aveți impresia că s-ar putea să fiți urmărit de agenți ai Poliției, sau ai Securității?” „Nu e posibil, domnule, fiindcă îmi iau măsuri de precauție, privesc în stânga, în dreapta, în spate chiar, iar dacă observ ceva dubios, conduc de jur-împrejurul primei străzi pentru a-mi confirma dacă sunt sau nu urmărit de careva!”
Îi era dificil acestui om, în naiva sa ignoranță, să-și dea seama că era așezat la masă cu omul Securității, Mărculescu, secondat de mine-însumi, având tot timpul impresia că am țeava unui pistol în ceafă. 
Am decis de comun acord să ne reîntâlnim peste o săptămână. 
Chiar a doua zi am provocat o întâlnire cu unchiul lui Zizi, Comandorul Aviator Buca Negrescu, pe care îl cunoșteam foarte bine. I-am explicat în detaliu situația precară în care se găsea Zizi și colegul său, Topârceanu. I-am solicitat Comandorului să-i consilieze pe aceștia, pentru a derula formal o neînțelegere, o ceartă între ei, în prezența lui Mărculescu și a altora din grup și să declare că renunța la plecare pe motivul că nu au încredere în mine. Am insistat, pentru ca Buca să înțeleagă faptul că în grupul așa-zișilor fugari sunt infiltrați informatori ai Siguranței, mă rog, Securității. Cei doi să nu divulge în vreun fel că sfatul de a renunța la fugă vine din partea mea, fiindcă, în acest caz, libertatea mea ar fi, evident, în pericol.
Peste două zile, Comandorul Negrescu m-a înștiințat că Zizi provocase un mare scandal, a renunțat la fugă, dezorientându-i astfel pe ceilalți din grup. Însă, cum niciun secret nu poate fi menținut într-un grup din care fac parte, infiltrați, indivizi ce trec drept persoane confidente, lucrurile s-au liniștit pentru o perioadă. Eram, eu și Eugenia, neliniștiți, îngrijorați în permanență de propria noastră liniște și libertate. Am decis, prin urmare, cu tristețe, că era imperios necesar să ne abandonăm și noi țara și să ne stabilim în Vest.
***
În iunie 1948, eu și echipajul eram programați să zburăm de la București la Iași. După îmbarcarea pasagerilor, la Băneasa, Siguranța a decis un nou control al pasagerilor, care au fost debarcați, arestați și percheziționați. Agenții „brigăzii mobile”, viitoarea Securitate, fuseseră informați că anumiți pasageri aveau asupra lor arme, intenționând obligarea echipajului să deturneze avionul pentru a ajunge în Turcia. Într-adevăr, unul dintre pasageri avea asupră-i un pistol încărcat. 
Datorită arestării pasagerilor, avionul era imobilizat în fața aerogării. Am decis să cobor împreună cu echipajul. Radiotelegrafistul, Neagu Ionescu, a refuzat spunându-mi că el preferă să nu coboare. Bineînțeles, l-am întrebat de ce. „Nu vreau să dau ochii cu pasagerii arestați!” mi-a mărturisit el. Am înțeles instantaneu refuzul de-a coborî. Așa deci, el era cel care, împreună cu brigada mobilă, organizaseră acea capcană pentru arestarea bieților pasageri. N-am fost deloc surprins. După o oră de întârziere, am decolat. Ajunși la Iași, conform programului de zbor al TARS, dormeam peste noapte acolo și ne întorceam la București în dimineața următoare.
Seara, l-am invitat doar pe radiotelegrafistul Neagu Ionescu să cinăm la un restaurant situat pe Dealul Copoului. Iașul, liniștit și impasibil zbuciumului omenesc, se așternea în fața privirilor noastre. Am cinat liniștiți, fără grabă. Îmi propusesem să-l conving, cu întreaga-mi capacitate persuasivă, că viitorul său ca element activ al Siguranței, la acțiunile nefaste ale lui Bultz, este foarte periculos. I-am prezis că va fi întrebuințat încă de multe ori de către acesta pentru a organiza capcane atrăgând victime care vor înfunda închisorile și vor fi utilizați ca sclavi în ocnele de sare. „Până la urmă, Bultz se va debarasa și de tine!”, i-am spus. „Cum așa?” m-a întrebat privindu-mă surprins. Pentru a-l convinge de primejdia în care se afla, i-am amintit accentuat tensiunea dintre Soviete și America pe tema blocării Berlinului. 
Am continuat să-i explic: „Fără îndoială că, dacă situația se va schimba și se va produce în România o eventuală schimbare de regim, așteptată de o substanțială parte a populației, el-însuși, Neagoe Ionescu, va fi sacrificat totuși, pentru că «mercenarilor» nu le va conveni să aibă martori dintre foștii colaboratori, la procesele unde vor fi judecați pentru ororile trecutului”. „Bine, Radule, însă dat fiind faptul că am fost obligat să mă asociez lui Bultz, ce pot face acum?” se panicase Neagoe. 
Înainte de a răspunde întrebării sale, i-am dat următoarea informație: „Sunt sigur că știi, Bultz a încercat să mă oblige și pe mine să atrag într-o cursă un grup, dar am refuzat!” „Da, știu”, îmi răspunse Neagoe, și a continuat. „Știu de numele tău – cu acel grup în care se găsește și Zizi Negrescu”. „Cum de-l cunoști pe Zizi...?!” „Mi-a fost coleg de liceu, dar acum, acel grup este dezorientat fiindcă Zizi nu mai vrea să fie părtaș la acțiunea lor”. „Cum așa?!” fac eu pe inocentul. „Fiindcă Bultz este convins că Zizi a fost avertizat de careva, că Mărculescu e omul Siguranței și el, Bultz, caută acum pe altcineva în locul lui Zizi”.
Noul aspect al situației, relevat de informația obținută de la Neagoe, îmi confirma îngrijorarea; Bultz va deduce că numai eu aș fi putut produce această confuzie. Era, deci, absolut necesar să mă pun la adăpost părăsind țara. „Sunt foarte îngrijorat în privința soartei mele, i-am mărturisit lui Neagoe. Prin urmare, voi părăsi țara împreună cu Eugenia”. Pe soția lui Neagoe o chema Adriana. Nu aveau copii. Era contabil și trăiau confortabil. El înțelesese foarte bine sensul conversației noastre. M-a întrebat: „Radule, spune-mi, te rog, cum vei reuși să părăsești țara împreună cu soția ta?” L-am fixat cu privirea: „Voi pleca pilotând avionul, ca de obicei, având printre pasageri pe Eugenia și, sunt sigur, soția ta Adriana va fi mulțumită să fie printre pasagerii mei”. „Cum, adică, ce vrei să spui?” m-a întrebat el surprins. „Fiindcă sunt sigur, dragă Neagoe, că tu îmi vei ajuta, ca radiotelegrafist, să părăsesc țara în acel avion”. După aproximativ cinci minute de gândire, Neagoe mi-a răspuns: „Radule, sunt de acord cu tine, fiindcă plecând, va fi cea mai indicată manieră de a ne debarasa de coșmarul pe care îl trăim aici!”
***
Departamentul de Operațiuni al Companiei simplificase sistemul de programare al zborurilor, întrebuințând constant echipaje fixe, și programau de asemenea frecvența zborurilor zilnice la începutul fiecărei luni pentru cele 30 sau 31 de zile ale lunii respective.
În cursul lui iunie 1948, în care ne aflam, eu și echipajul aveam să zburăm de la Iași la București. Între 11 și 15 ale acestei luni, mai aveam de executat două zboruri lipsite de importanță, însă în data de 16 iunie eram programați să zburăm de la București la Arad, cu escală în Timișoara. În Arad urma să ne odihnim peste noapte, iar în dimineața următoare să ne întoarcem la București prin Timișoara.
În seara aceea de 9 iunie 1948, în Grădina restaurantului din Dealul Copoului din Iași, cu programul nostru de zbor în mână, i-am demonstrat lui Neagoe că momentul sigur pentru noi de a părăsi România va fi acel zbor; după decolarea de pe aeroportul din Timișoara, să virăm către Vest, să traversăm Ungaria și Austria și să aterizăm în Zona Americană din Europa occidentală. „Bine, Radule, dar cum vom proceda noi să le îmbarcăm în avion pe soțiile noastre?”
„Destul de simplu. Tu știi că Eugenia a fost adusă pe lume în județul Arad. De când suntem căsătoriți, în fiecare vară, ne petrecem vacanța anuală în comuna ei natală din munții Zarand. Voi cere, deci, Companiei noastre autorizația de a o lua pe soția mea în avion până la Arad, pentru a-și petrece vacanța de vară în Munții Zarand. Sugerez ca Adriana, soția ta, să voiajeze cu trenul, cu o zi înainte de fuga noastră, deci 16 iunie, la Timișoara. Acolo să cumpere bilet de avion pentru zborul nostru obișnuit de la Timișoara către București. Cum noi vom ateriza la Timișoara pentru îmbarcarea pasagerilor localnici, soția ta se va îmbarca și dânsa în avion”.
„Până aici totul este simplu și clar, însă noi, chiar acum, decidem ce să facă Adriana, fără să știe nimic din ceea ce plănuim noi. S-ar putea întâmpla ca Adriana să nu se asocieze aventurii noastre, deci să rămână aici”.
Ar fi foarte grav ca Adriana să rămână aici! Tu știi bine ce se întâmplă cu soțiile celor care părăsesc fraudulos țara!”
„Ce anume?”
„Soțiile sunt, de obicei, violate de zbirii Securității, sunt date afară din propria casă și, de asemenea, înfundă pușcăria. Totul depinde, acum, de tine, Neagoe, în a o convinge pe Adriana de riscurile pe care le are de înfruntat rămânând aici”.
Așa cum vedeam eu situația, era imperativ necesar ca Adriana să accepte să vină cu noi, fiindcă soția rămasă în țară informează Securitatea despre planurile soțului ei și totul se transformă într-o veritabilă tragedie.
La reîntoarcerea din Iași, a doua zi, cum spuneam, pe Aeroportul Băneasa ne aștepta Directorul General al TARS, colonelul Korotkov, împreună cu Directorul de Operațiuni, Pavlovsky. I-am rugat să-mi autorizeze îmbarcarea soției mele, pentru destinația Arad. Mi-au dat acordul imediat. După trei zile, Neagoe, care beneficia de încrederea lui Bultz și a lui Flintea, m-a informat că agentul provocator Mărculescu reușise să-l ademenească pe un medic din grupul căruia îi aparținuse Zizi Negrescu, să-i convingă pe ceilalți din „Grupul Fugarilor” că trebuie să ia legătura cu mine, prin Mărculescu, pentru a continua să reia organizarea „evadării” lor. Mi se confirma astfel previziunea că Bultz va recruta o altă persoană care să le stimuleze arestarea. Pe de altă parte, îndărătnicia acestuia în executarea planului de acțiune, precum și refuzul meu de a colabora, îmi justifica proiectul, care devenise și al lui Negrescu, de a părăsi cât mai curând posibil țara. Totul fusese proiectat; Neagoe vorbise cu soția sa și o convinsese că trebuie să plece cu noi.
Prin urmare, fiind informat de către Neagoe că Bultz își va reactiva planul, n-am fost deloc surprins când, în 13 iunie, seara, Mărculescu a trecut pe la mine și m-a invitat la un restaurant, pentru a ne întâlni cu „anumite persoane” din grupul „fugarilor” dirijat de el. Bineînțeles că nu-mi permiteam să refuz. Acolo ne-am întâlnit cu doctorul Popovici, care preluase responsabilitatea conducerii, după refuzul lui Zizi.
Doctorul venise cu soția sa. După cum spunea Mărculescu, trebuia să vină încă două sau trei persoane. Conversația trena greoi. Eu, însă, i-am repetat acestui doctor cam tot ce spusesem și la întâlnirea cu Zizi Negrescu. În esență, „nu aveam niciun membru de echipaj asociat, astfel încât, pentru moment, nu putem estima cât timp îmi va trebui până voi clarifica totul”.
 (va urma)

Autor: Viorel Tăutan