Aboneaza-te la newsletter





Panta Rhei: Cei care tac

Aprilie 2021

Cei care tac nu sunt din lumea noastră! E prea mult zgomot, prea multă zarvă în lumea aceasta, a noastră, a celor mulți. Vorbim toți, unii peste alții, rostogolind cuvinte fără număr. Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, iese în evidență doar cel care strigă mai tare.
Da, Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt: „La început era Cuvântul...” (Ioan 1:1). Dumnezeu a spart tăcerea eternității prin verb atunci când a zis: „Fiat lux!” / „Să fie Lumină!” (Geneza 1:3). Și de atunci, odată cu lumina, cuvântul a invadat lumea. Tatăl Ceresc a mizat pe discernământul oamenilor, a celor creați după chipul și asemănarea Sa. A mizat pe faptul că noi vom ști să rostim articulat cuvântul. Și, secole la rând, învățații lumii acesteia au așezat cuvântul pe un piedestal și i s-au închinat. Poeții au meșteșugit rime, filozofii au explicat lumea inventând cuvinte, teologii au revelat Cuvântul, iar muzicienii au făcut cuvintele să sune armonios. Până și pictorii au descris lumea în cuvinte colorate...
Însă, vrășmașul a reușit să strice armonia cuvintelor. Oamenii au devenit limbuți, au folosit cuvinte pentru a îmbrăca adevărul în minciună. Cuvintele rostite nu mai au nicio noimă. A fost nevoie ca Dumnezeu să intervină și să impună Tăcerea. Înțelepții oricărui spațiu cultural au văzut în tăcere o virtute. „Tăcerea unui om inteligent valorează mai mult decât o mie de cuvinte ale unui prost”, spunea Cato cel Bătrân.
În panteonul grec până și tăcerea avea un zeu al ei. Harpocrate, zeul tăcerii, al secretelor și al confidențialității, apare reprezentat cu degetul arătător în dreptul buzelor, gestul de azi al tăcerii. Preluând o parte din panteonul grecilor, romanii o aveau pe Tacita, zeița liniștii. De aici rădăcina lingvistică a cuvântului „tăcere”.
Cei care tac sunt considerați azi înțelepți. Ei tac nu pentru că nu știu să vorbească, tac pentru că „tăcerea este una din marile arte ale conversației” (Cicero). Căci, nu-i așa, „tăcerea este a doua putere a lumii după cuvânt” (Jean-Baptiste Henri Lacordaire). Prin tăcere, ei se separă de cei care au denaturat cuvântul; prin tăcere, ei se întorc la origini. „Tăcerea este profundă ca și eternitatea, vorbirea este superficială ca și timpul” (Thomas Carlyle). Prin tăcere putem auzi, dincolo de freamătul lumii, ecoul Paradisului pierdut. Cum altfel s-ar putea explica versurile lui Blaga: „Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună”?
Cei care tac sunt plăcuți lui Dumnezeu. Tăcerea poate fi privită și ca o formă de isihasm, de retragere voită din lume. Și, paradoxal, învățând să tăcem, vom ști să dăm însemnătate cuvintelor. În cea mai citită carte din lume, după Biblie, „Imitatio Christi”, Thomas à Kempis scria: „nimeni nu poate vorbi cu măsură, dacă nu știe să tacă”. Așadar, tăcerea nu este negația cuvântului, cei care tac au ales să facă asta, și-au asumat tăcerea, tocmai pentru a potența Cuvântul. Să învățăm și noi să vorbim cu măsură, să tăcem atunci când nu avem nimic de spus. Așa cum ne îndeamnă Pitagora, „mai degrabă să tăcem decât să fim ecou”. Și tăcând, să învățăm să ascultăm. 
Cei care tac nu sunt din lumea noastră! Noi vorbim mult și repede, fără rost. Ne place să ne auzim vorbind și nici nu mai contează că nu ne înțeleg ceilalți. Prindem cuvintele din zbor și le aruncăm mai departe, zdrobite, mutilate, golite de conținut. Bârfim mult, plecăm urechea la minciună. Până când, Doamne, până când? Și ce se va alege de lumea aceasta, a noastră? O va aduce Dumnezeu la starea de dinainte de Cuvânt? Nu știm, și chiar de ar fi așa, „Restul e tăcere!” (William Shakespeare)
 
P.S. Titlul acestui eseu a fost sugerat de albumul „Cei care tac” al muzicianului Sergiu Corbu Boldor.

Autor: Mirel Matyas