Aboneaza-te la newsletter





Consistența poetică a umbrelor

Aprilie 2021

Dana Borcea scrie o poezie reflexivă, așa cum dovedește și prin volumul Umbre de împrumut, apărut la Editura Brumar, avându-l ca editor pe Gabriel Timoceanu, coperta și ilustrațiile fiind realizate de Daniel Ursache.
Întregul volum este subsumabil temei timpului, mai degrabă o supratemă, urmărindu-se efectele devastatoare, rareori benefice asupra ființei. Motive recurente, clepsidra, umbra, curgerea, ca și premoniția unui dezastru iminent odată cu pierderea paradisului copilăriei, regretul materializat în lacrimile bătrânilor compun câteva imagini de forță poetică indiscutabilă.
Dana Borcea nu-și propune să artificializeze lumea cu frumuseți de împrumut ori umbre de împrumut, cum le numește în titlu, metaforă recognoscibilă în textul Oglinzi siameze, din care citez: Urmele din curtea spitalului se umplu cu lacrimi/ palmele se fac clopot/ amintirile devin oglinzi siameze.../ pe marginea mesei sunt cioburi de oglinzi siameze le/ colorează ridurile/ sunt umbre de împrumut...
Pentru poetă, chiar și relația cu Dumnezeu, deși sacerdotală, e incontrolabilă, de vreme ce ni se spune că Dumnezeu a pus la dospit ziua de mâine/ ușile s-au deschis să intre aerul viu și în toată această aparentă geneză a unui viitor eclatant, apare, sigură pe ea, moartea: atunci s-a ivit moartea/ a mușcat din cea mai firavă ființă/ îngerul voiajor plecase/ să însămânțeze idealurile mele (Curățenie generală).
Obsesia umbrei trasează căi labirintice, o reconversie a ceva concret, material, în abstract, în imaterial, ne strângem unul în altul, ...umbrele noastre îmbrățișări uitate pe derdeluș peste noapte/ un nou răsărit de soare în lenea focului din sobă (Anul nou).
Rochii de mătase se vrea o artă poetică, autoarea declarându-și cuvintele chiar așa, prin acest element vestimentar feminin, iar mătasea ar putea fi o sugestie pentru finețea discursului, totodată și o aluzie la nevoia de a nu devoala chiar toate sensurile, întrucât, se confesează Dana, cuvintele sunt rochii de mătase/ îmi îmbracă vocea când pleacă spre lume/ în urma lor vin eu ascunzând mușcătura șarpelui.
Într-o altă poezie regăsim aceeași metaforă a umbrelor, de data aceasta e vorba de umbrele poemelor siameze pe care le târăsc după ei trecătorii. Cred că nu toți au privilegiul de a târî asemenea umbre, după cum mai cred că, dacă aceste poeme au organe vitale comune, ele așa vor rămâne, inseparabile unele de altele, lăsându-se traversate de tensiuni, solidare până la ultimul cuvânt.
Voit derizorie imaginea butoiului cu varză acră, unde îl zărim pe Dumnezeu însuși cum tremură de frig, compune un tablou al inocenței pierdute, un plâns mocnit după îmbrățișarea mamei și rana înstrăinării de Pitulicea, locul devenit un veritabil mit (Premoniție).
Nevoia de dragoste apare în poezia Danei Borcea drept foame de celălalt, este un adevărat ritual pentru a-ți primeni ființa, în așteptarea sufletului pereche, lucrezi pe cord deschis plivești buruienile/ semeni semințe de comete în locul iubirilor uscate, dar ești luat prin surprindere și atacat în punctul tău cel mai vulnerabil. 
Într-un Anunț urgent, Dana lansează un apel la voluntarii care să depănușeze suflete, să elibereze ființele omenești de instincte, să le redea, cu alte cuvinte, umanitatea.
Dintr-un text intitulat Inima, citez aproape integral, pentru impresia de naturalețe, metafora, atâta câtă este, creează sensuri profunde: oamenii sunt îmbrăcați în noi/ le curge bunătatea pe la colțurile gurii/ nu ne oprim/ în aerul fierbinte pe o bancă stai tu/ agitând poza din tinerețe/ mă iei în brațe transfigurat/ începi să te mângâi cu mâinile mele/ neputința clipei freamătă în răsăritul soarelui.
Ciclul numit Fericire, compus din zece texte numerotate cu cifre latine, începe cu polii existențiali ai autoarei: Pitulicea și Bucureștiul, care-i împachetează sufletul, cu nonșalanța unei mame vitrege.
Între aceste repere spațiale și nu numai, poeta plantează un alt cadru, cel al Madridului, în centrul căruia fericirea are pereți de carton și unde luna răsare din tavan.
Desigur că anii cei mai frumoși din viața Danei tot la Pitulicea s-au consumat, căci numai acolo fericirea are umbra roz (Fericire VI).
Liantul cu satul este filonul cel mai reușit al volumului, la care se adaugă asumarea dezrădăcinării și încercarea emoționantă de a nu-și pierde contactul cu lumea pură în care a trăit copilăria și adolescența. Remarc o vagă glisare înspre lirismul confesiv al Magdei Isanos, ca în versurile din Reverii târzii, poemul dedicat unei prietene: tu intri prin lespedea ruptă din gardul copilăriei/ trăgând vocea mamei prin lătratul câinilor cu uliță cu tot (...).
Volumul Umbre de împrumut conține texte filigranate, cu accent pe vizual și retrospectiv, în care cititorul își poate afla răspunsuri la propriile întrebări despre destin, despre viață și moarte și, mai cu seamă, despre Poezie!

Autor: Gela Enea