Aboneaza-te la newsletter





Repere și interferențe de teorie și istorie literară

Aprilie 2021

Cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, Viorica Nișcov a publicat, de-a lungul timpului, studii legate de literatura germană, literatura comparată, dar și folcloristică. Este laureată în 2008 a premiului Allianz pentru cel mai bun proiect de traducere din germană în română (C.G. Jung, Despre psihologia religiei vestice și estice, Editura Trei) și a premiului revistei Poesis pentru cea mai bună ediție a anului 2008 (N. Steinhardt, Articole burgheze, Polirom, 2008). Dintre cărțile de autor amintim: Un elogiu al diferenței, Ed. Sf. Ierarh Nicolae și Ești cât povestești. O fenomenologie a basmului popular românesc, Humanitas, 2012.  
Repere și interferențe de teorie și istorie literară este volumul apărut recent la Tracus Arte, adunând parte din studiile publicate de-a lungul anilor în diferite reviste de specialitate. Ne întâlnim cu o bibliografie comentată, analizele istorico-literare fiind precedate de observații teoretice. „Catalizatorul” exterior care a dus la apariția cărții este tocmai anul prin care am trecut cu toții și care ne-a izolat de lume, însă proiectele scriitorilor pot fi conturate foarte bine în cuibul de acasă. Împărțită în trei părți, „Genuri, specii motive”, „Perspective comparatiste” și „Repere folclorice”, cartea aduce în fața noastră orizontul literaturii universale, autoarea nesfiindu-se în a  face comparații între scriitorii noștri și cei internaționali. Mai mult decât atât, trece prin filtrul criticului aspecte inedite ale literaturii, cum ar fi invocarea relației artă-joc. La fel ca în alte domenii, și în artă este importantă regula jocului, dincolo de conștiința ambiguității gesturilor jucătorului, a caracterului real, descoperind realul și fictivul ca sumă a gesturilor și a unor „scheme de raporturi existențiale”. Dintre poeții noștri este dat ca exemplu Arghezi a cărui operă pare că are în centru jocul „în dimensiune esențială”. Spune Viorica Nișcov că „poetul urmărește sintetismul substanței și al relațiilor ludice, invocarea de hârjoană și totodată punerea în scenă a unui joc cu cititorul în poeme care mimând reflexe și standarde ale imaginarului infantil, reduc universul ambiant la spații disponibile de joacă”. Pe Barbu îl trece în rândul poeților la care „jocul se manifestă efectiv ca plan esențial al poeziei”. Novalis este des pomenit în studiile Vioricăi Nișcov, astfel încât nu putea lipsi nici din acest studiu literar jocul în meditația poetologică a cunoscutului scriitor care dovedește, prin joc, „capacitatea de penetrație, acuitatea de spirit, vocația poetului pentru intuirea esențelor, a adevărului”. Comparația dintre Eminescu și Novalis este o perspectivă mereu actuală, găsind similarități frapante și antinomii radicale, dar și „corelația tipologică care îi leagă profund pe cei doi mari poeți”.
Studiile din acest volum, ce ascund în spate o bibliografie vastă, ar merita a fi citite de către cei care își doresc să pornească pe acest drum al criticii literare. Spre exemplu, sunt multe lucruri de aflat din eseul „Ideologie și structură în romanul de tip Bildung” și vorbește criticul aici despre două incidențe majore complementare, una tipologică, esențială pentru narațiune, o viziune „totalizatoare și stenică”, și alta istorică. Ca exemplu ne este dat cazul Hermann Hesse care „face parte din acea familie tipologică de scriitori la care biografia și opera alcătuiesc un tot”. Sunt scriitori la care opera și biografia sunt solidare, validându-se reciproc, astfel încât „nimic esențial nu ar rămâne deoparte ca rest biografic brut, neabsorbit în texte”. Un alt caz studiat este cel al lui Constantin Stere și al ciclului romanesc neterminat, „În preajma Revoluției”. Ne aduce apoi criticul literar observații teoretice legate de teatrul – document, de literatura aflată în strânsă legătură cu evenimentul istoric, literatura putând fi descrisă ca „unul din câmpurile semnificative de verbalizare ale evenimentului”. Sunt curios cum va regăsi criticul literar vremurile actuale, după ce se vor așeza în istorie, și cum va deveni personaj coronavirusul în rândul scriitorilor de azi. Se vorbește apoi despre teatrul politic postbelic și interpretarea convențională a istoriei, drama documentară având rolul de a valorifica probleme de interes public legate „de sfera experienței concrete și imediate”, vorbind aici despre violență, război, pericol, probleme sociale, dictaturi. Odată cu literatura, și opinia publică înregistrează o maturizare, rolul scriitorilor fiind unul fundamental în acest sens. În cadrul perspectivelor comparatiste, ne întâlnim cu Panait Istrati și rolul lui în literatura națională, însă, până a ajunge în studiul efectiv al operei, la fel cum procedează de fiecare dată, criticul prezintă concepte precum literatură națională/ literatură universală, specific național/dat antropologic generic, fond/formă, substanță/expresie. Se vorbește despre limbă ca fenomen semiotic fundamental, dar și despre modul în care literatura poate îmbogăți structurile lingvistice.
Ca jurnalist, m-am bucurat de examinarea presei literare interbelice și identificarea, de către autoare, a literaturilor străine în paginile revistelor românești. Se face o comparație între cultura română și cea franceză, un studiu asupra unor autori precum Fundoianu sau Ionescu și tensiunea „dintre o apartenență națională inițială”, cea română și alta ulterioară, cea franceză, apartenența la o cultură sau la alta, la o limbă dată sau la una adoptată. De aici un întreg expozeu despre obârșie, formare, orientările moderniste, apartenența la literatura universală. 
În cadrul paginilor dedicate reperelor folclorice, ne întâlnim cu notele privind aspectele funcționale ale colindei. Dacă la prima apariție pentru mediul folcloric, colinda este o urare a colindătorilor pentru gazdă, parcurgând bogatul patrimoniu intrat în UNESCO al colindelor românești, vedem că colindele transmit un mesaj ancestral ipostazierii, ducând evenimentul „în reprezentare de artă”. Spunea Mitropolitul Bartolomeu, de la a cărui naștere marcăm 100 de ani, despre colinde că sunt „splendide odrasle ale geniului nostru popular... Dacă Maica Domnului a fost scara de argint pe care S-a pogorât Dumnezeu, colindătorii sunt alaiul împărătesc prin care Domnul intră în Ierusalimul satului”. Ca specialist, Viorica Nișcov vorbește despre colindă de tip mutație simbolic fabulativă și de tip mutație metaforică pură. Suntem dincolo de mesajul imediat al funcției magice, într-o lume aparentă, cu implicații social-psihologice care, cu timpul, va deveni pregnantă în defavoarea celei magice. Dacă colindul profan practică un mod direct de urare, colindul religios practică un mod indirect, colindele meditând „între starea omului imperfect, supus vicisitudinii și condiția sanctității, dar al Domnului”.
În categoria basmelor, Hans cel Norocos al Fraților Grimm ocupă un rol important în studiile etnologului, interesantă fiind analiza variantelor românești, nu mai puțin de 18, pornind de la Dănilă Prepeleac al lui Creangă, ajungând mai apoi la o serie de variante întâlnite în circuitul folcloric românesc.
Asiduitatea și hărnicia autoarei volumului se vede și în modul în care cercetează arhivele, spre exemplu, din colecția Adevărului literar și artistic din perioada 1920-1939, scoțând la iveală 170 de texte cu caracter folcloric, de la cântecul liric la colinde, ghicitori, legende, rezultatul fiind unul notabil, la fel ca și analiza pe marginea textelor. Volumul se încheie în aceeași notă cu o bibliografie a basmelor Fraților Grimm, pornind de la cronologia titlurilor și a anilor de apariție a traducerilor românești, doar Albă ca Zăpada fiind tradusă de 53 de ori și Scufița Roșie de 26. Este un material mai mult pentru specialiști, însă care oglindește munca de bibliotecă pe care specialistul a făcut-o de-a lungul timpului.
Pornind de la titlul „Ești cât povestești”, aparținând autoarei, putem spune că prin cercetările ei, Viorica Nișcov ne aduce mai mult decât interpretarea literară, așezarea unor repere în istoria literară, teoriile ei prelungind grila critică a înaintașilor prin viziuni și reinterpretări noi. Pe coperta patru a așezat un citat din Novalis: „Ca fragment, imperfecțiunea mai este încă tolerabilă – și deci această formă de comunicare poate fi recomandată celui care, nefiind pe de-a-ntregul gata, are totuși de oferit opinii disparate, vrednice de interes”. Trebuie să recunoaștem că nu i se potrivește domniei sale. Mărturie, pe lângă volumele personale stau o sumedenie de ediții, antologii, bibliografii, traduceri (R. Huch, Novalis, Ernst Jünger, C.G. Jung, Cornelia Funke, G. Scholem, Arthur și Albert Schott, Adolf Staufe ș.a.). Se vede ochiul specialistului bine integrat prin cunoștințele sale în universul literar și artistic. Avem multe de descoperit în această carte. 

Autor: Menuţ Maximinian