Aboneaza-te la newsletter





Poezia – Izvor de energie

Aprilie 2021

Este, oare, oportun să aflăm identitatea autorului primelor „cercetări” antic – preclasice care aparţin actualului ciclu civilizator terestru (al cincilea, conform opiniei dr. Toni Victor Moldovan)?* Presupun că îndelungi (milenare) şi insistente căutări, proiectate ab initio să fie surse ale unor (primitive?) opinii şi atitudini elitiste, au fost programate cândva (!?) pentru a oferi contemporanilor şi urmaşilor argumente hrănind orgolii care generau, la rându-le, paşnice controverse, ori conflicte belicoase. Şi astfel ar fi luat naştere, printre alte începuturi certe, spiritul critic individual, asociat, vrem – nu vrem, celui polemic. În funcţie de acest din urmă aspect, reuşim să discernem tipuri de caractere/spirite (superior versus inferior – mediocru, submediocru, mărunt..., adică între toleranţă şi intoleranţă). Te invităm, amice, la un joc al imaginaţiei având drept temă cercetarea şi apariţia manifestării opiniilor vizând dihotomia Sacru – Religios (eventual, argumentate documentar). Nu doresc să emit vreun semn al îndoielii asupra onestităţii şi/sau competenţei celor care avansează supoziţii mai mult sau mai puţin avizate, cum ne-am obişnuit!
 
* * *
Este ceea ce se întâmplă şi în cazul prezentei apariţii editoriale. Încă de la debutul prea mult timp amânat, atunci, cu impresionanta plachetă Vremelnic călător (Ed. Multimedia, Arad, 2007), creaţia poetică a lui Alexandru Lazăr se dovedeşte un surprinzător jurnal sentimental, asociat unui bogat filon dogmatic. O confirmă substanţa următoarelor două cărţi, Nemistuitul Rug (idem, 2012), şi Crini şi Orhidee (Ed. Carmel Print, Arad, 2017), astfel încât, constituindu-se într-un amplu oratoriu esenţialmente creştin, mă simt înclinat să afirm că am pe masă opera poetică a unuia dintre cei mai prolifici şi importanţi autori contemporani de poezie religioasă, care antrenează idei şi motive lirice, cum o benefică obsesie, şi dezvoltă atitudini auxiliare gravitând zig-zag în jurul variatelor teme (pentru a mă exprima în manieră tradiţionalist-didactică), prezenţă indubitabil-eternă a Sfintei Treimi în viaţa noastră, în virtutea omnipotenţei şi a ubicuităţii Sale. În felul acesta, îl putem înscrie, fără exagerată infatuare, pe orbita gravitaţională a Poeziei mistico-reli-gioase româneşti („poezia mistică poate fi, la rigoare, şi religioasă, dar poezia religioasă nu este, neapărat, mistică”)**, în descendenţa Mitropolitului Dosoftei, de pildă, a lui Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, Vasile Militaru, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Eugen Dorcescu ş.a.
Atunci când îţi iubeşti aproapele, îl iubeşti pe Cel Care Este în fiecare detaliu al creaţiei. Iubirea pentru tot ceea ce ne înconjoară, fiinţe şi lucruri, aşa cum ni s-a spus unora dintre noi, încă din prima etapă a copilăriei, de către adulţi maturi şi responsabili, cu precădere – părinţii, este generatoare de energia pozitivă intrinsecă. Cvasitotalitatea textelor poetice implică dezinvolt componentele descriptive şi narative, pe fundalul formal asumat al poeziei clasic-romantice, însă deviază cu aparentă carenţă informală de la norme prozodice (rimă, măsură/ritm, cantitate strofică), creând impresia neglijenţei instinctive, trăsătură distinctă unui număr parcă prea mare de poeţi importanţi.
Poetul străbate viaţa aparentă cu toate simţurile surescitate de bucuria existenţei complexe şi ades complicate. Inclus şi asumat, acest aspect îi provoacă, frecvent, o atitudine autoreferenţială în manieră ars poetica, având accente ironice şi pseudo-sarcastice, cum în De ce, Falşi profeţi, Himere, Veche doamnă, Mirene. În acest context interpretativ, remarcăm componenta ludică a unui spirit lucid şi dezinhibat în poemul de factură baladescă Telenovelă.
La fel, ancorat în realitatea imediată, inclusiv social-politică, reacţionează previzibil, solicitând contemporanilor săi români exprimare naţional-patriotică decisă, având fundal volitiv ferm, însă manifestat paşnic (Falşi profeţi, Întuneric peste ţară, Dorind frumuseţea, O altă Românie). Remarcabile sunt, în cele mai numeroase texte poetice, trăsăturile caracteristice dascălului cu experienţă didactică incontestabilă.
Dragostea iniţială şi iniţiatică, aşa cum denotă din Sfintele Scripturi, dintre bărbat şi femeie, generează delicate sentimente şi senzaţii în poezii adresate soţiei sale, Elisabeta, implicit şi explicit, cum, de exemplu, Iubire necondiţionată şi La senectute, continuând în acest fel cântecele cu dedicaţie din celelalte tomuri, împlinite aniversar în 26 iunie 2014 (din volumul Crini şi Orhidee), prezenţă continuă în slava lui Dumnezeu: „Draga mea, când ne-am luat,/ cerul tot s-a luminat,/ şi-nfloritele câmpii./ Ne-am iubit, ne vom iubi./.../ Şi-am umblat de-atunci mereu/ însoţiţi de Dumnezeu./ Credincioşi tot Lui vom fi./ Ne-am iubit, ne vom iubi”. Sau: „Îmbrăcând în cântec dealuri,/ ori ţesând prin văi poeme,/ dintre flori, venea iubirea/ ca un vis din lumi supreme.// Duhul Sfânt ne-a prins de mână/ şi ne-a pus în inimi dorul/ ca s-avem merinde-n viaţă/ şi-nflorit mereu pridvorul”.
Iubirea supremă şi reciprocă dintre Dumnezeu şi Creaţia Sa, aşa cum este materializată în cărţile poetului Alexandru Lazăr – rod al harurilor primite şi înmulţite prin destoinicie, aduce mărturie despre individualitatea plenitudinară care va fi proiectată pe ecranul memoriei colective, atâta vreme cât va dăinui superba limbă maternă a locuitorilor din ţinuturile ţesute pe o plasă de râuri, pâraie, câmpii şi coline din jurul munţilor arcuiţi ai Carpaţilor.
 
* Programul Terra, Ed. Conexiuni, 2004.
** Vezi: Eugen Dorcescu, Poezia mistico-religioasă, structură şi interpretare, în „Viaţa Românească”, nr. 10/2008.
 
Prefață la volumul lui Alexandru Lazăr, „Ofranda iubirii”, în curs de apariție la Editura Caiete Silvane, Zalău.

Autor: Viorel Tăutan