Aboneaza-te la newsletter





Mitologie și pictură

Aprilie 2021

În 2018, la Editura Rao din București, a apărut, în condiții grafice de excepție, o carte superbă, intitulată Mitologia explicată prin pictură. Autorul ei se numește Gérard Denizeau, iar lucrarea nu este altceva decât un album de artă comentat. Pornind de la câteva zeci de tablouri celebre, exegetul ne introduce în fascinanta lume a miturilor. Deja Cuvântul înainte al cărții este ilustrat cu o pictură cu valoare exemplară. Este vorba de lucrarea lui Rafael Sanzio, intitulată Sfatul zeilor Olimpului. Pictorul îi reprezintă pe nemuritori adunați pe un nor, excelent pretext pentru a descrie panteonul greco-roman. Chiar dacă numeroase lucrări teoretice îl contrazic, pornind de la etimologia cuvântului, Gérard Denizeau este de părere că nimic nu este mai ușor de definit decât mitologia. Cuvântul mythos trimite la legendă, la poveste, în timp ce termenul logos alcătuiește discursul rațional. În viziunea exegetului, mitologia este cea care „le-a oferit oamenilor o explicație plauzibilă pentru o lume absurdă în care ar fi fost aruncați fără să fi cerut nimic”. Timp îndelungat, violențele din natură, furtunile, erupțiile vulcanice, fulgerele, cutremurele i-au îngrozit pe reprezentanții societăților tradiționale, care au considerat aceste fenomene niște manifestări ale furiei zeilor. Natura, divinitățile și oamenii reprezintă combinația prin intermediul căreia mitologia se opune absurdității destinului. Elaborând miturile, omul și-a folosit înțelepciunea. În fiecare loc de pe pământ s-a dezvoltat un cadru mitologic bogat și complex. Din motive greu de explicat – precizează exegetul – mitologia greco-romană a fost cea care s-a impus în fața celorlalte, „mai ales în domeniul reprezentării sale picturale”. Deși există numeroase divinități nordice și orientale (precum Odin, Thor, Ghilgameș și alții), popularitatea lor nu se poate compara cu aceea a zeilor greci, adoptați ulterior și de către romani. Spre deosebire de celelalte mituri ale Antichității, mitologia Greciei a dobândit dimensiuni universale. 
În continuare, Gérard Denizeau vorbește despre multitudinea izvoarelor, care îi oferă istoricului o mare diversitate de informații. Dificultatea selectării surselor se dovedește cu atât mai complicată, cu cât ele devin mai divergente. Există o singură excepție, care vorbește despre haosul inițial din care a apărut zeița Pământului (Geea sau Gaia). Pentru a conferi cât mai multă veridicitate informațiilor utilizate, exegetul se raportează la sursele cele mai vechi. Este vorba de cele două epopei ale lui Homer, Iliada și Odiseea, precum și de Teogonia lui Hesiod, trei lucrări care datează din secolul al VIII-lea î.H. Spre deosebire de scrierile lui Homer care și-au păstrat celebritatea de-a lungul secolelor, reputația Teogoniei a fost mult mai discretă. Deși nu este nici un text sfânt precum Biblia, nici o epopee războinică precum Iliada, poemul lui Hesiod „rămâne fundamentul oricărui studiu mitologic serios”. La solicitarea muzelor, bardul antichității a început să descrie istoria zeilor. Hesiod a zugrăvit haosul primordial din care s-a conturat figura primilor zei: Gaia (Pământul), Erebus (Întunericul) și Eros (Iubirea). În mod treptat, și-au făcut apariția și celelalte entități, precum Noaptea, Moartea, Infernul. După teribilele lupte pentru putere duse împotriva Giganților și a Titanilor, Zeus a reușit să își proclame supremația asupra celorlalți zei. El a ales să locuiască pe muntele Olimp, cel mai înalt vârf din Grecia. La baza domniei sale au stat o serie de principii precum dreptatea, ordinea și pacea. 
Trecând la sursele de origine latină ale reprezentărilor mitologice, Gérard Denizeau amintește Eneida lui Virgiliu și Metamorfozele lui Ovidiu. Încercând să îl concureze pe Homer, Virgiliu povestește faptele lui Enea, eroul troian care devine strămoșul mitic al poporului roman. Redactată între anii 29 și 19 î.H., celebra epopee prezintă evenimentele de la căderea Troiei până la cucerirea cetății Latium. În același timp, sunt prezentați zeii panteonului latin. O interesantă incursiune în mitologie realizează și Ovidiu, care prezintă evenimentele de la începuturile universului, până la apoteoza lui Cezar. 
În comentariile sale, Gérard Denizeau face numeroase trimiteri și la Biblioteca mitologică a lui Pseudo-Apollodor, o culegere de mituri grecești și de legende eroice. Din păcate, această amplă cronică în versuri alcătuită din trei cărți distincte nu este tradusă în limba română și continuă să rămână foarte puțin cunoscută la noi. 
Pentru a sugera legăturile dintre pictură și tradiția mitologică, Gérard Denizeau se oprește la cincizeci de lucrări reprezentative, prezentate în ordine cronologică. De la crearea universului la epopeile antice și de la primele divinități până la eroii lui Homer și Virgiliu, fiecare operă este aleasă pentru exemplaritatea și frumusețea ei. Creațiile sunt explicate, comentate, descifrate atât din perspectiva mitologiei, cât și din aceea a legendei artistice. Exegetul își elaborează o metodă de lucru, care este adoptată în cazul fiecărui tablou. Dincolo de frumusețea acestor capodopere, cititorul are ocazia să descopere faptul că percepția asupra miturilor evoluează odată cu trecerea timpului. Acest lucru nu anulează însă fascinația exercitată de această cronică în imagini a Antichității. Din păcate, Gérard Denizeau menționează tristul adevăr la care a dus eliminarea limbilor clasice din procesul de învățământ. Consecința fenomenului a fost slăbirea legăturilor dintre mitologia antică și imaginarul contemporan. Cu toate acestea, sub influența Renașterii, între secolele al XVI-lea și al XIX-lea, nenumărați pictori s-au inspirat din mitologie. Dincolo de încântarea vizuală provocată, alegerea unor capodopere ale picturii universale are drept scop dorința de a-i insufla cititorului modern gustul pentru mitologie. Exegetul menționează faptul că, la sfârșitul lucrării, cititorul găsește un tabel care reflectă similitudinile existente între panteonul grec și cel latin. Ambivalența greco-romană este considerată una din trăsăturile esențiale ale picturii mitologice. Aceasta deoarece artiștii nu au fost preocupați să își numească divinitățile în funcție de apartenența lor la una din cele două tradiții. De aici numeroasele confuzii sau suprapuneri între Zeus și Jupiter, Hera și Iunona, Artemis și Diana, Afrodita și Venus, Poseidon și Neptun, Hermes și Mercur. Există însă și câteva dezechilibre în favoarea uneia dintre variante. Astfel, Athena se impune în fața Minervei, în timp ce Marte a triumfat în confruntarea lui cu grecul Ares. Singura divinitate care poartă aceeași denumire atât la greci, cât și la romani este Apollo, zeul cântecului, al muzicii, al poeziei, al soarelui, al vindecării și al viitorului.  
Primul tablou comentat de către Gérard Denizeau poartă semnătura lui Francisco de Goya. Este vorba de Saturn devorându-și fiul, o pictură murală celebră transpusă pe pânză. Înainte de a trece la analiza operei, exegetul rezumă povestea lui Saturn (Cronos), căruia i s-a prezis că va fi victima unuia dintre copiii săi făcuți cu Rhea, propria lui soră. Pentru a evita acest lucru, zeul și-a devorat propriii săi descendenți. Singurul care a reușit să scape de furia tatălui său a fost micul Zeus, care a fost înlocuit în scutece cu o piatră. Crescând, el va reuși să își elibereze frații și să își pedepsească tatăl criminal aruncându-l în Tartar. Comentariul insistă pe cruzimea scenei, dar și pe antropomorfismul zeilor greci și romani, care aveau înfățișare omenească. Desigur, asemănările sunt relative, deoarece zeii îi dominau pe oameni prin dimensiunile lor gigantice. Gérard Denizeau remarcă faptul că, spre deosebire de creștini, în viziunea cărora Dumnezeu l-a creat pe om după imaginea Lui, în cazul grecilor lucrurile s-au petrecut exact invers. Aceștia și-au conceput zeii după imaginea omului. Interesantă este și comparația dintre tabloul lui Goya și versiunea și mai crudă propusă, în 1637, de către Rubens în tabloul Saturn devorându-și unul dintre fii. 
Numeroase tablouri sunt de o frumusețe clasică, în care domină armonia și echilibrul. Iată câteva exemple celebre: Zeus și Thetis de Ingres, Hera de Louis-Jacques Dubois, Triumful lui Neptun și al Amfitritei de Filippo d`Angelo, Diana ieșind din baie de François Boucher, Nașterea lui Venus de Sandro Botticelli, Prometeu de Gustave Moreau, Cele trei grații de Rafael, Flora de Tițian, Dansul bacantelor de Charles Gleyre, Baigneuse sau Nimfă dormind lângă un izvor de Théodore Chassériau, Parnasul de Rafael, Jupiter (Zeus) și Io de Correggio, Leda și lebăda de Veronese, Danae de Tintoretto, Apollo și Daphne de Giovanni Battista Tiepollo, Danaidele de John William Waterhouse, Castor și Polux eliberând-o pe Elena de Léon Cogniet, Pygmalion și Galateea de Anne Louis Girodet-Trioson, Eva prima Pandora de Jean Cousin, Oedip dezleagă enigma Sfinxului de Ingres, Paris și Elena de Jacques-Louis David, Disputa dintre Ahile și Agamemnon de Giovanni Battista Gaulli, Andromaca jelindu-l pe Hector de Jacques-Louis David, Circe oferindu-i o cupă lui Ulise de John William Waterhouse, Echo și Narcis de Nicolas Poussin etc.
Alte creații (mult mai puțin numeroase) propun o viziune modernă asupra mitologiei: Pallas Atena de Gustave Klimt, Minotaur cu iapă moartă de Pablo Picasso, Ciclopul de Odilon Redon, Insula morților de Arnold Böklin, Căderea lui Icar de Pieter Bruegel cel Bătrân etc.
Desigur, numărul tablourilor celebre inspirate din mitologie este mult mai mare. Cu toate acestea, pornind de la o selecție riguroasă și argumentându-și comentariul cu numeroase trimiteri la texte, Gérard Denizeau reușește să ne propună o perspectivă inedită asupra mitologiei.

Autor: Gheorghe Glodeanu