Aboneaza-te la newsletter





Păpușarul

Aprilie 2021

În America anilor şaizeci, doar un Truman Capote putea declara, înecat de emoţie, despre proiectul noului său roman In Cold Blood: „Când mă gândesc cât de bună este cartea mea, mi se taie răsuflarea”. La noi însă, unde tot românul se naşte poet, asemenea cazuri de asfixie sunt atât de frecvente, încât, în dotarea Urgenţelor, ar trebui să revină măcar câte o ambulanţă la zece autori. Dovadă, iată, şi recenta expoziţie de carte de la Biblioteca Naţională: cele mai reprezentative capodopere scrise azi prin puşcăriile noastre vin să întâmpine nepotolita sete de lectură a marelui public, bulucit să le cumpere cu frenezia de odinioară a cozilor la hârtie igienică. Cum deci să nu te doară ochii de contrastul metastazelor acestui autorlâc cu un angajat al Parnasului ca Mihail Soare, ieşit sănătos tun la controlul de medicină a muncii? În toiul epidemiei actuale de fudulie şi de impostură, el se mulţumeşte să se legitimeze „cuminte” cu diminuţii, precum paşnicul Mircea înaintea Fulgerului Baiazid: „Sunt netemeinic în ceea ce scriu,/ sunt orbul fără soartă, mortul viu,/ zeroul nud şi fără conştiinţă,/ sunt virgula de după pocăinţă,/ sunt talerul mai uşurel ca pana,/ sunt recea puşcărie din Doftana,/ analfabetul gângav fără creier,/ vioara ruptă cu arcuşu-n greier/ şi sunt nedemnul fără preţ la snop/ vomat de marea strânsă-ntr-un prosop,/ sunt profitor de aburi şi de vise/ scuipate de omizi prin paraclise,/ sunt potlogar, tembel şi derbedeu,/ sunt ce vreţi voi, dar sunt şi Dumnezeu...” Şi zău că postul i se potriveşte, nu doar fiindcă are calificarea necesară, ci şi prin apofatism, poetul nostru fiind, asemeni lui „Dumnezeu, insul ăla ce se piteşte mereu”, un creator piteştean ce se lasă greu adus la luminile rampei, preferând în spectacolul cuvintelor rolul păpuşarului. Şi ce spectacol! S-ar zice că Domenico di Giovanni însuşi s-a reîncarnat peste veacuri, de dorul uluitoarelor sale acrobaţii metrice de altădată, când schimba cheia de paişpe a sonetului petrarchist cu cheia de 17. Dincolo însă de performanţele imaginative şi burleşti, cei doi mai au în comun ceva: răspărul cu vremurile vitrege de care au avut parte. Nici că se putea un mai nimerit titlu de volum (Zavera îngerilor, Editura Betta, 2016) pentru un demers estetic şi moral precum cel de faţă, echivalent unei adevărate sediţiuni. O luptă inegală al cărei deznodământ nici nu mai contează, că vorba Titulescului: „Şi chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Şi chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina”.

 

 

Histrionic și briliantin
 
Am pierdut deja șirul volumelor cu care Mihail Soare a îmbogățit literatura română de la descoperirea lui în urmă cu vreo doisprezece ani. Cum un asemenea acrobat al condeiului nu a ajuns să facă parte cu acte în regulă printre membrii breslei, acolo unde-i este locul, a devenit pentru mine ceva mai greu de înțeles decât Teorema lui Gauss ori legitimitatea unui ministru al Educației care declara: „Manualele școlare este un subiect intens”. Fie și degustarea unui singur ciorchine cules la întâmplare din producția acestui podgorean ar fi de-ajuns pentru un cunoscător de vițe nobile. Histrionic și briliantin, de o inventivitate a expresiei inepuizabilă, poetul face un spectacol de mare ținută, vrând parcă să testeze pe propria piele temeiul proclamației lui Hölderlin din Andenken cum că limbajul e suprema înzestrare care ne verifică umanitatea. Tot un test va fi și viteza de reacție care le va verifica simțul valorii cronicarilor chemați să întâmpine acest strălucitor volum*.
 
* Mihail Soare, Ars profetica, Ed. Eikon, 2019. Volumul a primit, până acum, Premiul juriului – Colocviile George Coșbuc – Festivalul Naţional de Poezie, 2020, și Premiul I, secțiunea Poezie – Festivalul internațional de creație „Vrancea literară”, 2020

Autor: Emil Lungeanu