Aboneaza-te la newsletter





Poezia migrațiilor interioare

Aprilie 2021

Numele poetei și redactorului de carte băcăuan, Mioara Băluță, este prezent în mai multe publicații literare care apar sub egida Uniunii Scriitorilor din România, cum ar fi Convorbiri literare, Ateneu, Hyperion, Mișcarea literară, dar și în publicații din străinătate, Poesis internațional, The New York Magazin, cele două volume publicate până acum, „În cădere voi râde” (2014) și „Partea nevăzută a lumii” (2015), fiind premiate și apreciate de critica literară. 
Cel mai recent volum de poezii sub semnătura sa, Frunze sub un ștergător de parbriz, apărut în anul 2020 la Editura Rovimed Publishers, ne relevă o lume a migrațiilor interioare, a coborârii în sinele propriu și divin, o lume meditativă, caracterizată de o „poetică foarte maleabilă, dar neîncetat fermă, cu admirabilă capacitate și știință în a extrage și contrage din fibra lucrurilor vibrația esențială…” (p. 9, Avatarurile frunzei, Dan Bogdan Hanu) Poemele, pe alocuri, cu irizații blagiene și eminesciene („luna s-a ascuns sub ape”), curg printr-un tunel elegiac al sufletului, cu grație și finețe, trasând unghiuri lirice convergente în planurile de comunicare cu cititorul, prin emoția subtilă, dar profundă pe care poeta o imprimă versurilor.
Temele de bază ale poemelor volumului în discuție – timpul, condiția omului în societate, dragostea filială/ maternă/ paternă, pierderea iubirii, poezia, poetul etc. –, deși uzitate și cunoscute, au un alt spectru prin lirica meditativă și retorica filozofică pe care poeta le accesează. Mioara Băluță privește în sine pentru a cunoaște lumea, raportează lumea la cunoașterea interioară, „acolo./ înăuntru/ se adună toată greutatea./ tot echilibrul” (p. 17). Sentimentele pe care le trăiește devin colective, iubirea, tăcerea, fericirea nu îi mai aparțin. „fericirea mea – mortul meu drag –/ zilele au început să scoată fum./ astăzi i-am văzut și pe alții baricadați pe dinăuntru/ cu inimile asemenea unor obiecte/ de artă” (p. 28). Poeta este conștientă de capacitatea ei emoțională, dar și de trauma pe care și-o poate crea în interior, prin sensibilitatea exacerbată, de aceea tonul liric devine de multe ori sarcastic, ironic și chiar ludic, „tot ceea ce n-am avut/ am îngropat adânc”. Un fel de scut împotriva propriilor trăiri, un zid împotriva desființării interioare, ori a pierderii capacității de iubire și dăruire. „tatăl meu se trezește nemulțumit,/ se culcă nemulțumit, în rest/ tace și încă nu mă lasă să fac ce vreau./ îmi spune mereu „ai grijă”/ și ultimul sunet i se pierde senin” (p. 31). Preocuparea instanței lirice pentru oameni este evidentă. Ea este atentă la orice schimbare de stare a acestora, „merg printre oameni și/ dinlăuntrul lor se aud focuri de armă” (p. 25), tocmai pentru că empatizează cu ei și se regăsește în trăirile celor din jur, „insecte prinse/ în chihlimbarul unor vise/ trăim în universuri paralele” (p. 28). Captivitatea pe care o resimte și în care trăiește autoarea, naște, cum este firesc, nevoia de libertate. În această nevoie de eliberare, omul devine „pasăre”, sentimentele „frunze sub un ștergător de parbriz”, libertatea „același cal de lemn/ ademenit cu jeratic”, în numele căreia poeta „ridică un pahar […]/ și un suspin îi înflorește privirea”.
În jurul poemelor din volumul de față gravitează motive acvatice, terestre sau astrale. Lumea lirică a poetei Mioara Băluță este acompaniată de „pești mari [cât] visele noastre”, de „frunze întoarse pe pământ”, de „sângele din temple [care] are o singură muză” sau de „păsări [care] au cântat la fel. Au plecat/ și s-au întors./ «ce mare albastră!» au spus/ zburând pe deasupra/ necunoscutului abis” (p. 42). Anotimpul preponderent este toamna, cu aerul ei melancolic și imensa paletă coloristică, cu tristețea trecerii timpului, vieții, iubirii și bucuria sapiențială a îngăduinței, a culegerii rodului vieții. „toamna frunzele sunt reci. atingerea lor/ lasă semn de arsură pe piele./ am putea vorbi de tristețea subterană a apei,/ dar corpurile noastre se înalță/ și se întind în fața soarelui/ ca un nor translucid./ ne întrepătrundem atât de mult/ încât părem o umbră leneșă alunecând peste câmpuri” (p. 80). Cuvinte simbolice precum: libertatea, frunza, fericirea, strigătul, câinele, guvernează metafore liniștite, ori alegorii ingenioase. Eu-l liric este asumat și obedient. Poeta „visează eliadesc, poetica începutului continuu (să o poți lua de la capăt/ gol și transparent ca la început) și transfigurează implicit și rolul etern al Poetului” (Petre Isachi). 
Mioara Băluță este acel creator de frumos sui-generis, pentru care poezia se combină cu lumina divină într-un corp liric rotund și bine definit, capabil să disloce prin semantica textului, prin „sensurile atemporale” ale poeziilor, impresii puternice în sufletul cititorului și asta pentru că acesta se va regăsi în experiențele autoarei. „sunt cea care a supraviețuit zgomotului/ trenurilor. plecării fiilor. morții celor dragi./ eu sunt cea pierdută și regăsită/ te iubesc. nefericito!” (p. 72). Ori această regăsire, dar și iubire de sine, nu poate veni decât pe calea luminii divine, pentru că „fericiți cei săraci –/ strălucirea eternă a nopților albe –// amin!” (p. 41), iar legătura cognitivă dintre poet și poezie are în ea duh sfânt („eu sunt fantoma poeziei mele, îi spun”).
Volumul Frunze sub un ștergător de parbriz este unul al întrebărilor filozofice despre viață, oameni, iubire, tristețe, bazat pe emoții și stări personale care prin puterea cuvântului reverberează, marcând conștiința lectorului. Poeta Mioara Băluță este conștientă de fiecare poem pe care îl scrie, de fiecare sentiment sau emoție dăruită poeziei și implicit cititorului, iar cuvintele de la finalul volumului sunt revelatoare în acest sens: „Cu aerul unor frunze, prinse de ploaie sub un ștergător de parbriz, ne predăm cuvintelor ce nu mai pot fi spuse, privirilor pe care nu le mai avem, îmbrățișărilor ce nu mai pot fi dăruite. Ne predăm pentru a simți, sub o altă formă, ceea ce ne-am dorit mereu în viețile noastre – acea normalitate excepțională de a trăi între gesturi domestice… firești”.

Autor: Mihaela Meravei