Aboneaza-te la newsletter





Micronarațiuni filmice

Aprilie 2021

Anul 2020, un an al recluziunii, al reconsiderării, al reflecțiilor, devine prilej pentru Ioan-Pavel Azap să plonjeze în adâncul trecutului și să reconstituie fragmente pe care le distribuie într-o peliculă filmică, interesant regizată. Zgomot de sticlă spartă ar fi un titlu sugestiv pentru o producție de cinema, în esență este o colecție de micronarațiuni, apărută la Editura Tribuna, Cluj-Napoca. Volumul cuprinde 10 povestiri, crâmpeie din anii comunismului și postcomunismului, menite a reda o plimbare pe pietonala vremii în Clujul de altădată, căruia îi surprinde farmecul și pe care îl imortalizează prin personajele pitorești. Este, de fapt, o carte ce permite ieșirea din timpul istoric și plonjarea într-un alt spațiu, fără o destinație precisă. Planul oniric și cel real se întrepătrund într-un discurs subiectivizat, cartea derulându-se sub formă de dialog imaginar: „Mă uitam la ceilalți, erau parcă tot colegii de liceu, dar îi vedeam neclar, cu contururile tremurânde, ca atunci când privești printr-o perdea de fum. (...) A urmat ceva confuz, după care m-am trezit sau s-a terminat visul”, „A tăcut, și-a scuturat pipa în scrumiera de pe masă și m-a privit. I-am întins cele câteva cărți pe care le purtasem vârâte la piept, sub un fâș, să nu ningă pe ele și să se ude. Mi-a arătat pe masă un pachet și mi-a făcut semn să-l iau. «Citește», mi-a spus, «după ce mor, cărțile pe care le-ai citit au să-ți rămână ție...»”. 
Călătoria prin timp este hipnotică, iar atracția este pentru atmosfera sumbră a anilor tinereții, a frământărilor interioare și chiar pentru lumea contemporană percepută ca un amurg al principiilor, al moralității, al verticalității: „Mi-era frică, o frică teribilă... Știu ce înseamnă o revoluție, ce e aia politică... Lui i-e frică, se înconjoară doar de oameni slabi, proști, mai proști decât el, și atunci se simte puternic și deștept”.
Ioan-Pavel Azap surprinde un univers cu accente verosimile, într-o abordare realistă, cu note documentare. Experiențele, feliile de viață prind contur în aceste povestioare care s-au întipărit în memoria afectivă și revin cu ostentație: „Un ARO verde, ai crezut în primul moment că e al armatei, oprește brusc în dreptul tău; nici nu l-ai auzit venind. ...«Hai, băiatu`, urcă...!» Eziți, privești înainte, până în oraș sunt doi kilometri... Arunci țigara... urci și trântești nemulțumit portiera. ...«Nu trebuia s-o arunci, și eu sunt fumător...» – și îți întinde un pachet de Snagov”. Lumea surprinsă nu are nimic excepțional, ci se distinge tocmai prin aspectul simplist al peisajului ce se alcătuiește din figuri necunoscute, din automatisme, din oameni simpli care devin pretext pentru ficțiune: „...Intri în compartiment, spui bună ziua, îți cauți locul..., te așezi, încerci să faci abstracție de conversația din compartiment”. Aceste microsecvențe sunt dedicate ființelor obișnuite, traversând o perioadă tensionată, dominată de frică, frustrări, neliniști, siluete surprinse în tonuri întunecate. Pe alocuri universul kafkian se conjugă cu cel ionescian, într-o realitate ce friza absurdul: „eu lucrez la morgă, și-acolo pică banu` ...Mai speli un mort, mai furi o haină, o verighetă... Dar cel mai bine câștigi de la studenții mediciniști... Dacă ai un cadavru proaspăt (...) – pentru o mână, o ureche... –, o droaie de bani... Cu un craniu îți iei mașină”. 
Tonul este unul molcom, linear asemenea unui Personal ce străbate timpul, oprindu-se în cele mai importante gări ale devenirii. Anii petrecuți în armată, studenția, scene din viața de altădată, locurile familiare sinonime cu o evadare din timpul real sunt întipărite în amintire: „Era vacanță și locuiam, cei care mai aveam treabă prin oraș, într-un cămin mixt, băieți și fete de-a valma, singurul rămas deschis peste vară. Venise «înarmat» cu o geantă plină cu sticle de vin, pe care le-am topit în prima seară”. Nevoia de socializare devine un imperativ al existenței în orice etapă a devenirii; singurătatea erodează ființa: „Aveam nevoie de lume, de oameni, căutam locuri aglomerate. Croco era aproape plină chiar și la acea oră matinală. (...) Eu aveam problemele mele, sufeream, la o adică, dar ei...?!”.
Destinele se întrepătrund temporar și pot deveni subiect de ficțiune, așa cum se întâmplă cu un personaj pitoresc din Pandele și Revoluția, surprins în manieră destul de realistă. Personajul eponim, țigan din București, urma să se însoare după momentul lăsării la vatră. Firuța îl părăsește, iar Pandele are gânduri de sinucidere. Într-o permisie, o va cunoaște pe Geta cu care se va lua. Ceea ce atrage atenția este încercarea de a reproduce limbajul personajului, care, în ciuda lipsei unei educații solide, așa cum se încearcă a fi aspectat, este capabil de sentimente puternice. Totuși o notă discordantă rezidă în inconsecvența redactării scrisorii, de aici și aspectul ușor neverosimil al scriiturii: „Draga mea Soție, Încă din primele mele rânduri te pot anunța că sunt bine sănătos cea ceți doresc și ție getuțo să știi că am primit scrisoarea de la tine și mia părut foarte bine. Geto mi-ai scris că mai așteptat de Revelion acasă dar nu am putut să viu și nici nu pot să viu până nu să liniștește toate treburile știți și voi că a fost război tu dă ce nu vii după mine că poți să vi or te dor piciorili și pe tine și pe mama la toți băieți le a venit părinți leau adus o bucată de șorici la mine nu poate să vie căi supără buzunarul geto...”.
Zgomot de sticlă spartă este o narațiune cu inflexiuni lirice, un poem în proză care se întrepătrunde cu stilul poetului Ioan Pavel-Azap. Este o scriere descriptivă asemenea unui instantaneu fotografic, menită a contrazice tonul celorlalte narațiuni: „Mai întâi i s-a simțit mirosul, după care cerul s-a acoperit cu nori negri, denși, ademenitori. Trombe de vânt au răscolit pubelele, au ridicat praful. S-a auzit zgomot de sticlă spartă. (...) Dacă n-ar fi stăruit mirosul de pământ reavăn, proaspăt udat, n-ai fi știut că plouase. Și mai era ceva: curcubeul. Era acolo, deasupra orașului: imens, strălucitor, fosforescent. (...) Dacă ai fi ajuns până la el, puteai să tai o bucată, să o cioplești, să-i dai formă, să o duci acasă, în vitrină, să faci din ea un bibelou, o brățară, orice”. Curcubeul, un fenomen rar în natură, reprezintă speranța unei reveniri la starea de normalitate, o evadare din Casa Vilma în care personajul își trăiește singurătatea. Lumea pe dos în care trăim este redată contrapunctic în aceste micronarațiuni ce reclamă nevoia de eliberare, de dialog, fie și cu trecutul, dacă prezentul îl refuză. 
Ioan Pavel-Azap ne propune o lectură interesantă în acord cu vremurile, o incursiune prin trecutul readus la viață și imortalizat în zece micronarațiuni filmice.

Autor: Imelda Chința