Aboneaza-te la newsletter





Poeme de Angela Maxim

Mai 2021

Ningea…

Ningea… Fantome albe,
dansând râdeau pe dealuri…
înfrigurat – noiembrie
strângea cojocul roată
şi-o ceaţă cenuşie,
ca revărsată-n valuri
şi-acoperind câmpia, într-o perdea ciudată…

Am contemplat o vreme
peisajul de magie
intersectarea toamnei
cu suflul iernii rece
acel sărut ce parcă
ucide şi învie
amara-mbrăţişare când grabnic viaţa trece.

Şi-am plâns… a multa oară
legată de-amintirea
unui copil zburdalnic…
copilul vechi din mine
când neaua-mi părea caldă
şi-mi mângâia simţirea,
ori mâinile-ngheţate pe săniile pline.

O! Dac-acele timpuri
s-ar mai putea întoarce
o dată… şi-nc-o dată
ca roata la căruţă
şi-n libertatea iernii
s-alerg precum îmi place
cu părul dus pe spate, voioasă şi desculţă!

Ningea… ca pe-o icoană
priveam acea splendoare
gândindu-mă că viaţa-i
precum o iarnă lungă
iar omu-i ca şi fulgul
se naşte… zboară… moare
rupându-se din cerul
în care vrea s-ajungă!


Când…

Când peste vârful ierbii cade bruma
scurtând speranţa creşterii spre soare
e primul semn că nu-i departe frigul
să ne gătim de iarna viitoare!

Potop din frunze cad pe-alei întruna
nişte năluci par pomii fără haină
doar bradul stă cu fruntea ridicată
de parc-ar şti a nemuririi taină…

Puterea frigului ne cheamă-aproape
de focul roşu care arde-n vatră
curând se va aşterne peste lume
ninsoarea cea dintâi, adevărată!

Eu tot aştept… întoarcerile vremii
prin părul cărunţit alţi fulgi să cadă
şi alte ierni cu ţurţuri reci de gheaţă
sub streşinile coborâte-n stradă…

O! Cum s-a dus atâta tinereţe
nemaiprivind ’napoi spre-a mea-ndoială
şi-n urma ei păstrez cumva regretul
că nu-i pot cere vieţii socoteală!


Rugă…

Întinde-Ţi, Doamne, mâna
şi ninge peste lume!
Din toamna ruginită
fă iarnă albă-n spume!

Fă holdele să doarmă
lungi somnuri fără vise
şi fulgii să plutească
în zboruri necuprinse!

Întinde-Ţi, Doamne, mâna
şi ninge ca-n poveste
eliberând prea multul
cămărilor celeste!

Fă văile-ngheţate
cu ţurţuri de mărgele
și florile cristaline
să cadă dintre stele!

Întinde-Ţi, Doamne, mâna
ori degetele-Ţi line
şi-acoperă iar câmpul
cu neile-Ţi divine

Să ne trezeşti în inimi
acea dorinţă vie
de-a-i da sărut zăpezii
ca-n vremea din pruncie…

(Din volumul în curs de apariție Versuri-de-zăpadă, la Editura Caiete Silvane, Zalău)

Autor: Angela Maxim