Aboneaza-te la newsletter





Poeme de Ioan V. Pop

Mai 2021

Nu te mira

va veni timpul când vom înţelege că suntem doar cioburi
că unii suntem prea ascuţiţi sau fără margini
pe care le-am tocit de unele pietre
într-o încercare de-a desprinde folie după folie
de pe ochii ce se îndoiesc 
că pământul încă e rotund

nu am căzut de pe balcon 
de pe niciun bloc
ne-a uitat cineva în drum
atunci când se colectau sticle borcane
- era noapte pentru unii -
şi chiar erai plătit pentru asta

deci nu te mira că acum suntem cioburi
şi uneori mai luăm foc
de la sângele ce se apleacă 
peste stelele din palmă
în căutarea leagănului
care scârţâie încă în aşteptarea noastră


Să desenezi ziua aceea 

am pus deoparte noaptea pe care nu o aştept
cred că va fi atât de înţeleaptă
încât să nu-mi aşeze în faţă toate fotografiile rupte

aş vrea să-mi deseneze cineva ziua aceea 
de dimineaţa… până atunci
şi să înceapă cu un soare mare pe o coală
am şi eu dreptul de a fi singur cu el măcar o zi

apoi pe o altă coală aş vrea tot soare
dar să fie şi iarbă dacă se poate verde
poate cea mai verde iarbă pe care au iubit-o tălpile mele
în unele dimineţi

şi fluturii aceia care zboară fără orizont desenează-i
printre mesajele anonime pe care le primesc
- de ce oare acum -
nu-i uita au aripi 
şi noi avem aripi crescute sub piele
care se deschid doar când zâmbim

să fii şi tu acolo 
pe una dintre coli o voi lua cu mine
apusul nu-l mai desena
el sigur vine

dacă ai regrete desenează-le pe cealaltă parte
nu o să le iau acuma cu mine
să mi le trimiţi pe altcineva o persoană apropiată
să nu se piardă printre fluturi până la sosirea ta


Un trup răvăşit

prin rana lăsată de vânători cu arme tocite 
mai răzbate câte un sunet speriat 
de teamă că va fi călcat în copite
de nişte cai prea abstracţi ai unui secol în derulare

da e o boală acolo la tine
în trupul acela răvăşit de atâtea ştiri
care de care mai universale
iar acum îşi face culcuş în măduva oaselor
ca să nu o rănească nicio săgeată morală

poţi să alergi
e atât de simplu 
să te ascunzi dacă doreşti
dar nu poţi face să nu respiri
şi când simte că stai acolo nemişcat
plin de praf în aşteptare
îţi mai dă o şansă să te prăbuşeşti
în vidul tăcut al nopţii
să te închizi într-un turn
unde auzul văzul
sunt accesorii inutile
dacă oasele sunt umile

Autor: Ioan V. Pop