Aboneaza-te la newsletter





Solilocvii inutile

Mai 2021

S-ar putea ca la naştere – pornind de la un text al lui G. Liiceanu, care porneşte de la o vorbă a lui Pascal – creierul să nu fie nici „reglat”, nici „dereglat”. Poate că actul gîndirii nu reglează creierul, ci doar îi întreţine funcţionarea. Aşa cum inima pompează sînge, creierul procesează gînduri, idei. Gîndind, gîndirea îşi descoperă propria posibilitate. Creierul poate fi dereglat doar de boală, dar nu de pozitivitatea sau negativitatea gîndirii. Doar printr-o confruntare cu o altă gîndire contrară, indiferent dacă este corectă sau nu, ea poate fi, în termeni total subiectivi, rezonabilă sau nerezonabilă, conform afirmaţiei lui Pascal: „Cele mai nerezonabile lucruri devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor”. Rezumînd, am putea spune că „nerezonabilul” de azi devine „rezonabilul” de mîine, totul depinde de conotaţiile acordate acestor termeni, de coordonatele ontologice în care îi gîndim. Noi, cu propria noastră gîndire, umplem cu conţinut aceste concepte, le dăm o anumită semnificaţie.
 Oamenii sînt rezonabili sau nerezonabili tocmai pentru că se pot deregla prin gîndire. Fără gîndire eram animale perfecte. Neputînd schimba total rea-litatea, oamenii îşi schimbă mai uşor gîndurile cu privire la ea. Încearcă mereu să o surprindă cu idei diferite. Cunoaşterea umană, exersată în procesul gîndirii, este o continuă reglare a datelor realităţii cu posibilităţile cognitive, o încercare de a le pune de acord. În actul cogitării, omul gîndeşte cu toată fiinţa, deşi gîndirea nu coincide cu nimic din datele ei, nici chiar cu cele ale creierului. Numai omul bolnav se identifică, în propria minte, cu organul suferind, omul sănătos funcţionează ca un tot indistinct. Cînd gîndim uităm că avem creier, după cum atunci cînd iubim uităm că avem inimă. Noi nu am putea gîndi dacă am conştientiza tot timpul faptul că un organ numit creier produce ceea ce se cheamă gîndire. Gîndirea este cel mai spectaculos neajuns al fiinţei. Ea pune în evidenţă cea mai mare deficienţă a naturii (sau divinităţii), aceea de a nu se putea desăvîrşi prin om. Gîndim tot ceea ce nu a putut finaliza natura sau divinitatea. Gîndim cu posibilităţile noastre umane din imposibilităţile lor. Gîndim din neajunsul existării. Gîndirea se reglează sau se dereglează doar la întîlnirea cu antinomia altei gîndiri. Doar prin prezenţa contrariantă şi stimulativă a celuilalt descoperim faptul că gîndim moral sau imoral, transformăm un act biologic în unul de conştiinţă. În afara alterităţii, am gîndi fără să ştim că gîndim. Prin dialog, gîndirea începe să-şi exerseze potenţele. Dar, cu adevărat, reglarea minţii se face atunci cînd se întîlneşte dialogic cu ea însăşi, sub forma conştiinţei, a responsabilităţii propriei funcţionalităţi. Gîndirea cenzurată de propria conştiinţă devine morală sau imorală, benefică sau malefică. 
Căderea este prima faptă ne-gîndită, pentru că gîndirea nu avea termen de comparaţie. Nu se exersase în termeni de bine şi de rău, de rezonabilitate sau nerezonabilitate, ci doar se oglindise în propriul gol. De fapt, printr-un de-reglaj al gîndirii am devenit oameni. Perfecţiunea divină exclude gîndirea. (E greu de imaginat un Dumnezeu care stă dubitativ, în veşnicie, pe gînduri). Funcţionalitatea perfectă a gîndirii umane, cu tot progresul raţiunii şi al logicii, cu tot devotamentul credinţei rămîne o (in)conştientă iluzie stimulativă.
*
Prima persoană pe care am auzit-o luîndu-l oarecum la rost pe Dumnezeu a fost bunica paternă care ne-a crescut, pe mine şi pe sora mea, încă de mici. Din cînd în cînd, apăsată de bătrîneţe, de multele neajunsuri, de grija de a ne putea creşte, de soarta noastră în lume, o apuca un puseu interogativ la adresa divinităţii, în care înfiera nenorocirea căzută asupra noastră, neînţelegînd cum Dumnezeu poate tolera aşa ceva. Apoi, cuprinsă de adînci remuşcări creştineşti, îşi cerea iertare pentru mica diatribă, făcîndu-şi mai multe rînduri de cruci. Acum, tardiv, îmi dau seama că bunătatea şi comportamentul său profund creştine, deprinse dintr-o altă lume, o îndreptăţeau cît de cît să ceară o mică socoteală cerului.  
*
Să vrei, precum Cioran, să faci subit din mămăliga românească un fel de dinamită istorică, din care să renască eposul unui alt destin, este o înduioşătoare iluzie. România are farmec tocmai pentru că, nefiind nimic sigur, ferm, poate părea că este orice. Se metamorfozează în funcţie de contexte, se adaptează uşor la imprevizibil. Improvizează în fiecare zi istoria, o ia în fiecare clipă de la capăt. Ea îşi croieşte un destin chiar din neputinţa de a exista frenetic, imperativ. România eternă mizează strategic pe efemeritate.

 

Autor: Ioan F. Pop