Aboneaza-te la newsletter





Femeia de marțipan și eternul Erasmus

Mai 2021

Legat de scaun din cauză de pandemie, duc dorul călătoriilor. Așa că a picat la țanc romanul lui Radu Țuculescu (Femeia de marțipan, Polirom, 2020). Eroii săi călătoresc cu dezinvoltură, într-o pitorească socializare. Fantezia autorului zburdă de la cotidian spre realism magic, grotesc, poetic, policier, în acorduri echilibrate de road movie (ce-am face fără englezisme??). După ce autorul ne-a plimbat în celelalte romane (deja citite) pe la țară, prin pene de gâscă ori trenuri insomniace, apoi printr-o măcelărie cu cotlete rozalii, jamboane de mangaliță și pastramă de curcan, a coborât într-o toaletă publică în centrul orașului (Cluj), unde personajul principal s-a angajat provizoriu, înainte de a ajunge detectiv criminalist. El e Martin Breda (Breda… oraș în Olanda… dar ne amintim și de François Breda).
Ar avea dreptate autorul să se enerveze că tot caut/căutăm asociații cu persoane reale, însă de ce să intrăm indiscreți în laboratorul de creație? Pentru că la Țuculescu nimic nu e întâmplător și apoi… de ce Franz, Bohumil, Vio Dedu, Jung? Sau cine e dramaturgul român jucat la Teatrul Orfeus? Stop! Nota zece pentru galeria multiplă de personaje. Oricât de secundar ar fi, într-o singură frază personajul prinde carne, respiră adânc. Ca să nu mai vorbim despre Maraia (nu mă satur să repet sonorizarea magică a numelui! ce găselniță fonetică!).
  Alchimie, studiu de lacrimi, detectiv criminalist, de la Erasmus citire (care a murit la Basel, nu?), cel care ne-a oferit paradoxuri tonice („cine nu îndrăznește să păcătuiască, comite cel mai mare păcat”) – autorul ne dezlănțuie imaginația, în tornade de facturi diverse. Interesant cum Radu Țuculescu știe să reprime sentimente, să contracareze rapid aserțiunile prea serioase. O spaimă de ridicol, care reordonează scriitura spre cote înalte de profesionalism. Parada modei din subsolul toaletei publice rămâne o mostră de grotesc îndulcit de o satiră cu multe conotații. De la deliciul povestirii în stil clasic, autorul alunecă spre realism magic, când din rucsacul ei iese o fâșie de ceață, vie, însuflețită. Nu plonjați în desene animate când citiți că „ultimele cuvinte i se rostogoliră printre buzele-i vișinii pe marginea paharului cu coniac, săltară de câteva ori, apoi făcură un arc deasupra mesei…”?? Sau ce gândiți văzând „trei copii apocaliptici”? 
Gata cu WC-ul public, ieșim la suprafață, alergăm, Viena, Praga, Amsterdam, Basel… Se mănâncă bine, se bea, se discută… Dacă Maraia vrea studiul lacrimilor, Martin e obsedat de semnele particulare ale oamenilor (negi, pete), că de aceea e detectiv. Partea cu voiajul e și un jurnal de călătorie, uneori prea insistent și explicit. Mereu regăsim cuvântul „marțipan” în diverse asociații, ca să nu mai vorbesc despre… „bazilisc”. Mănușa stilistică de catifea a autorului ne-a delectat și cu expresia „să-mi calc umbra” – greu mi-a fost să nu aud în urechi spusa neaoșă!
Există suspans? Dublu. Polițist și erotic. Deși se culcă împreună, cei doi protagoniști amână momentul când „menghina ei fierbinte și umedă pulsează în ritm de blues” (ce senzualitate insolită specifică lui Radu Țuculescu!). A ce miroase Maraia? A tot! A „lalele, a țipari afumați, a iaurt, a bere, a ienupăr și a fum albastru de țigară”. Acum vine misterul… De ce apar în partea a doua Vio Dedu, Puiu Pașca, Ricky Damba, Cezara, Bob obiectofilul (!!!)?? Acolo în străinătate, cu savuroasa replică „ne-am cunoscut în toaleta publică”. Nu vă spun, nu vreau să cedez impulsului de moment. Veți descoperi, desigur, și veți venera ideea autorului.
   Așadar prefer prima parte, atât de suculentă, originală, colorată. Cum am spus, nu m-au entuziasmat indicațiile (prea) turistice. Asta ca să găsesc pete în soare, deoarece îmi vine să exclam: Să-mi calc umbra… ce bun e romanul!!

Autor: Alexandru Jurcan