Aboneaza-te la newsletter





Toma Alimoș și „cinstea luptei”*

Mai 2021

În vremuri de restriște, la noi, la început au fost haiducii – adevărate modele eroice și călăuze morale. Cultul înnăscut al onoarei, dorința arzătoare de libertate și dreptate au făcut ca figurile încercate ale unor Andrii Popa, Iancu Jianu, Gruia lui Novac, Pintea (și ale încă multor altora) să fie vii pe tot parcursul vitregii istorii. Mor doar aceia pe care neamul lor îi uită…
Transcrisă și mai apoi șlefuită de „veșnic tânărul” Alecsandri, balada Toma Alimoș însumează virtuțile haiducului: dragoste de natură, omenie, spirit justițiar, vitejie, demnitate. Mai importantă, însă, decât antiteza Toma Alimoș-Manea, decât comuniunea perfectă cu elementele naturii protectoare, decât solitudinea haiducului în peisajul mirific este „cinstea luptei”. Inedita viziune stănesciană dezvăluie sensul major al baladei: „Haiducul din Țara de Jos ne-a învățat lupta, dar mai presus de luptă, cinstea luptei. (...) Câmpie pură, augur și sens al victoriei, Toma Alimoș este steagul de bărbăție al poeziei noastre. Nu există vers bun, vers ales, vers memorabil care să nu închidă în el, în silabe și în cuvinte, în visuri și în măreție, destinul sacru al haiducului din Țara de Jos” (Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Editura Cartea Românească, București, 1972, p. 36). 
Chiar dacă haiducul supravie-țuiește (în mod miraculos), până la pedepsirea răului, pare neverosimilă postura de „Făt-Frumos, mai dramatic, mai real” (Ion Rotaru, Analize literare și stilistice, Editura Ion Creangă, București, 1979, p. 330). Toma Alimoș întrupează, mai degrabă, eroismul acestui popor și „ridică în soare (...) dimensiunea verticală a specificului nostru național” (Nichita Stănescu, Respirări, Editura Sport-Turism, București, p. 240).
Toma Alimoș este totodată Poetul și Soldatul. Despre Poet se știe că „este, de fapt, proprietatea privată a poporului său, a statului său și că el nu se are nici măcar pe sine” (Nichita Stănescu, ibidem, p. 134). Poetul se aseamănă întrucâtva cu Soldatul. El luptă în numele patriei „de pământ” și de litere. Viața lui e totuna cu praful îndelungatelor drumuri, cu pulberea din războiul cuvintelor: „Poetul ca și soldatul/ nu are viață personală./ Viața lui personală este praf/ și pulbere” (Poetul ca și soldatul).
Dacă Miorița oglindește în ver-su-i unduitor cerul înstelat al spiritualității românești, fiind un „cântec de pierdere”, Toma Alimoș e dimpotrivă un cântec de luptă pentru pământul străbun, considerat drept „carnea strămoșilor”.
Mi-aș permite să spun că moartea bărbatului Toma Alimoș, din finalul baladei, nu e cu nimic mai prejos decât aceea a lui Patrocle sau a lui Ahile, din Iliada lui Homer. Este o moarte glorioasă, pentru că ea se întâmplă în numele patriei și în sufletul pământului românesc.

* Fragment (revăzut) din volumul de eseuri Re-lecturi stănesciene, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.

Autor: Marcel Lucaciu