Aboneaza-te la newsletter





Oamenii de curcubeu ai lui Ioan-Pavel Azap

Mai 2021

Zgomot de sticlă spartă, Ioan-Pavel Azap
   
Cei douăzeci și șapte de ani de-a lungul cărora cunoscutul redactor al revistei „Tribuna”, entuziast suporter și antrenor al manifestărilor cinematografice de amploare, a publicat douăzeci și unu de volume par să fi așezat scriitura lui Ioan-Pavel Azap pe pilonii unui stil ce amalgamează firesc numeroasele genuri și formule artistice abordate. În consecință, fiecare dintre cele zece texte care construiesc volumul Zgomot de sticlă spartă, apărut la Editura Tribuna, Cluj-Napoca, în 2020, provoacă la o alternare permanentă a ochelarilor cu rame subțiri ai cititorului de poezie, cu ocheanul (re)întors al devoratorului de mono/bio-grafie, cu lornionul cinefilului sau cu instrumentarul audio-video al jurnalistului. Extrem de utilă ar fi și o scurtă privire aruncată peste recuzita și decorurile atât de pedant conturate de Leonid Dimov în „Al doilea manifest al suprarealismului”, căci, înainte de toate, volumul are, așa cum anticipează și titlul, acea „lentoare ce lasă răgaz picturii prin cuvinte”, „un fel de muzică pictată, de timp fără încetare convertit în spațiu”.
Evocând, mai presus de experiențe personale sau colportate, stări și senzații, autorul demonstrează că, în lupta poeticului cu cinematograficul existenței, în prelungiri, poate fi declarată câștigătoare proza. Însă, chiar dacă existențele surprinse, de cele mai multe ori, sinestezic, par standardizate, maniera în care Azap alege să nareze dă, în mod fericit, tributul cuvenit și celorlalte genuri literare sau arte, într-o complementaritate variabilă, care îi asigură amprenta originală. Și când alege o formulă mai apropiată de poemele onirice, în care supralicitează metafora și simbolul, în care detronează dezinvolt narativul, și când include discursul hipnotic al unor personaje actant sau colportori, se observă preferința pentru identități ușor barochizate, pentru inși dezabuzați. 
Călătoriilor simbolice în trecut și în sine le contrapune frecvent călătorii banale, cu mijloacele clasice: trenul și celebra mașină de teren Aro. Scenele comune, aparent fără substanță narativă suficientă, au o valoare potențată mai cu seamă de reiterare a lor ca patternuri ontologice, ca figuri ce geometrizează o lume antedecembristă sau cu reminiscențe greu de anihilat. Trecutul acesta, marcat de experiențe cazone, de insomnii și crize existențiale, de lecții voite sau întâmplătoare de viață se distinge nu prin excepțional, monumental sau excentricitate, ci prin poziția, statutul lui de trecut semnificativ prin numeroasele reportări, ca la un incitant și intrigant joc de loto, ale cărui câștiguri „fata morgana” se îndepărtează pe măsură ce devin mai consistente. Retrăite de atâtea ori, cu obstinația dependentului de stări vagi, faptele diverse lasă cititorului empatic senzația că, asemenea unui Ahile, autorul se (s)cufundă periodic în trecut, cu speranța imunizării călcâiului îndărătnic. 
Automatismelor, locurilor comune, disputelor ce au constituit substanța experiențelor cazone, autorul le alătură un theatrum mundi, o lume a personajelor insignifiante, ce dezvăluie subtila și ludica atitudine auctorială. Uneori privirea se oprește asupra portretelor personajelor, detaliate excesiv pentru a constata ironic, la final, că nimic nu era neobișnuit în acel portret; alteori construiește penelopic microepopei de dragoste (în Pandele și Revoluția) sau de „război”, interior sau cu sistemul preocupat de recrutarea informatorilor (În gardă) sau de cutume lipsite de logică. 
Nota distinctivă e dată de nevoia acută pe care o resimte de a retrograda trama, diegeza și de a sublima starea, senzația, (s)clipirea, atât în pseudopoemele postmoderne O trilogie și Zgomot de sticlă spartă, cât și în narațiunile în care e vizibilă atenția acordată tehnicilor, strategiilor narative, Vară indiană, Dimineți în care mă trezeam devreme și Casa Vilma (fragment). 
Construit prin valorificarea tehnicii contrapunctului, tehnică muzicală prin excelență, Vară indiană alternează istorii aparent paralele, evocate și consemnate, în succesiunea lor sau simultan, de naratorul-personaj și de regizorul cu talent narativ incontestabil. Însăilat cu deja clasicele conversații favorizate de întâlniri cu miză bahică, textul e dovada clară a conectării prin toți receptorii la universul înconjurător, la poziția „în gardă”, „de gardă” a simțurilor. Ochiul privește cinematografic efemerii clienți de la mesele din preajmă, urechea receptează fidel povestea al cărei nucleu amânat, din motive de suspans, e „întâmplarea cu maiorul”, celelalte simțuri sunt, la propriu și la figurat, îmbătate de lichidul estival care e laitmotivul-combustibil al tuturor evenimentelor a căror acțiune se desfășoară în Croco sau în toposuri similare. Tot pe linia onirismului marca Dimov, autorul dovedește că e adeptul „caracterului narativ-enumerativ al discursului”, că e decis, atipic pentru proză, să înlocuiască frecvent cauzalitatea prin consecuție și, am adăuga, anecdoticul cu picturalul.
Amplă narațiune, puternic barochizată, dar text de referință pentru ceea ce ar însemna profilul autentic al prozei lui Azap e Casa Vilma. E aici o dovadă cât se poate de evidentă a confortului resimțit de autor în postura de vameș al fragilei granițe dintre real și ireal, dintre posibil și probabil, (din)spre „realitatea prozaică și irealitatea inefabilă” (în termenii lui Ion Pop). Un fantastic ce înglobează deopotrivă tipul „call” și cel „quest”, după clasificarea lui Culianu, apare în narațiunea în care spațiul care îl hipnotizează pe naratorul-personaj pare o hierofanie marca Eliade. O experiență inițiatică stranie, în care relativizarea joacă un rol important, alături de treptata demonetizare a instrumentarului realist e construită atent, cu inserarea treptată a semnelor și semnalelor accederii discrete într-o alternativă (i)realitate.
O lectură provocatoare, o exacerbată senzație de neliniște continuă, incitantă ar fi atributele care ar puncta volumul ilustrat excelent, simbiotic, de Cristian Cheșuț.

Autor: Carmen Ardelean