Aboneaza-te la newsletter





Poemul și poeta – voci siameze

Mai 2021

Umbre de împrumut este volumul Danei Borcea, apărut la Editura Brumar, Timișoara, o aglutinare a unor poeme siameze, op aflat în simbioză, ca viziune artistică și tematică, cu volumul anterior. Ceea ce îi dă unicitate este sensibilitatea trăirii, patosul rostirii edulcorate într-o poetică a vederii. Volumul debutează ex abrupto cu o Curățenie generală, în care profanul se conjugă cu sacrul într-un discurs cu note hierofanice: „Dumnezeu a pus la dospit ziua de mâine”. 
Autoarea se distinge printr-un ambitus cu anumite particularități, care transmit o emoție puternică, o voce aplecată spre ruminarea gândurilor într-un discurs sinestezic. Virtuțile în a crea imagini picturale, deopotrivă muzicale devin marcă înregistrată a autoarei. Privirea traversează graduații ideatice, menite a configura profilul unei scriitoare ce realizează, printr-un proces al memoriei personale, radiografia unui trecut necrozat, dar și al unui prezent în stare de criză. Poemul Danei Borcea ilustrează sevrajul unei deveniri în derivă, al unui eu detabuizant. Tonul este sumbru și trădează o melancolie sinonimă cu tristețea, cu frivolitatea lumii aflată în haosul pregenezei, în anticamera thanaticului: „n-a avut cine să alunge moartea/ a înghițit doi bătrâni apoi a plecat/ pentru că suntem umbre neputința zborului încarcă/ aripa păsării Phoenix cu melancolia mamei/ (...) / gratii de raze solare cresc în visele bătrânilor”. Ființa este un spectator în devenirea tristă, iar poemul este o rememorare a unei iubiri apuse: „Au îmbătrânit lacrimile într-o iubire uitată/ Se rostogolesc prin labirintul amintirilor”. Poeta este un artizan al formei, un meloman, un dirijor acribios al sunetelor. Se remarcă o insistență atât pe modulații psihologice, cât și melodice, într-un discurs cu puternice note confesive. Timpul, care nu mai are răbdare, coagulează imaginile și gravitează printre amintiri. Autoarea are o dispoziție melancolică, ușor recognoscibilă de la un volum la altul, iar versurile sunt profunde, dincolo de aparență devenind, în esență, o probă de îndemânare a imaginilor care se succed și se recompun într-un întreg. Forța acestora constă în mijloacele de exprimare nuanțată a sensibilităților, dar și în mișcarea de panoramare vizuală, de asemenea în malaxarea limbajului poetic cu cel al unei voite tehnicizări: „un trandafir se înșurubează în ceață”; „Cuvintele rochii de mătase/ îmi îmbracă vocea când pleacă spre lume/ în urma lor vin eu ascunzând mușcătura șarpelui// nu e nevoie să-mi arăt chipul însă/ mânuiesc sunetele ca un păpușar/ le încălzesc la temperatura sufletului”.
Umbre de împrumut este un amestec de realitate familiară în care se creionează figurile părinților cu trăirile intempestive, o fuziune dintre nostalgie a amintirii și un prezent gnomic: „vocea mamei face din cântatul cocoșilor un foșnet de spice/ zâmbetul se prelinge precum tandrețea bunicii/ peste sărutul adolescentin al dimineții/ tata desparte mirosul de iarbă de ecoul dimineții cu tăișul coasei”. 
Câmpul semantic dominant este cel al sfârșitului discret țesut în substanța poemului: „ți-ai dorit să rămâi în cavoul/ celei dintâi metafore”; „cerul prăbușit în formă de scorbură/ peste umbrele lor/ o erată a trecutului”. Sunetele transcendenței pigmentează discursul și par a fi singurele care mai pot salva ființa: „eu mă agăț de privirea lui Dumnezeu/ să nu cad în viesparul cărnii”; „Mai vânjoși decât rugăciunile brazii/ ating tălpile lui Dumnezeu”.
Orice trăire înseamnă pentru Dana Borcea un consum de energii sufletești care traduc nefericirea. Energia creatoare se acumulează în abisurile ființei și erup într-un poem în care se conjugă remușcarea, revolta, căderea, dar și înălțarea prin virtuțile artei. Artistul se află într-o dublă ipostază: o Ană închisă în propriile limite și neputințe, dar și un Manole – creatorul care se sacrifică pentru creație: „o mână m-a acoperit cu nisipul clepsidrei/ m-am trezit zidită în propriul trup”; „prin sudoarea frunții se dăltuiește spovedania învinsului/ cuvintele niște vertebre nasc poeme siameze/ țipătul lor perisabil ne macină viitorul”. Creația este un vitriol care arde poetul, îl consumă până la disoluția totală: „ca o lacrimă șoapta arde buzele poetului”. Obsesiile revin constant și scot la iveală o conștiință frământată, o capacitate fantastică de introspecție, de sondare activă a inconștientului. Dana Borcea este o poetă a adâncimilor psihologice, interioare, iar versul ei se naște dintr-o nevoie de a umple spațiile goale pe care le creează o solitudine trăită paroxistic. Este un om cufundat într-o singurătate absolută, dureroasă. Volumul lasă impresia unui cataclism liric, de revărsare a unei energii universale, descătușată în versuri care tulbură, aflate sub semnul crizei, al prăbușirii: „strig către cer și ecoul renaște în mine/ desfigurat timpul curge din mine în mine/ un neant acoperit de dangătul clopotului”; „îmi leg cerul de picioare cu lanțuri”; „am găsit o spărtură în buzunarul existenței/ de-acolo îmi căzuse căsnicia/ se-mprăștiase pe carosabil/ .../ eu mi-am frânt zborul de colțuri când am coborât/ m-am transformat în vierme/ rod în fiecare zi placenta inimii”. 
Se configurează deopotrivă un volum al contrastelor, al esențelor tari aflate în opoziție; când al liniștii acaparatoare, când al stridențelor: „răsăritul stă încremenit”, „șoaptele mele înfloresc”, „urletul lupilor”, „cuvintele niște vertebre nasc poeme siameze/ țipătul lor perisabil ne macină viitorul”. 
În ciuda disperării camuflate, volumul se constituie ca un joc al imaginilor ce mizează pe emoție, pe sensibilizare, pe finețea expresiei poetice; e o miză a poetei cu ea însăși, poemul se construiește dezinvolt, imaginile se succed într-un lirism al agoniei: „pribeag vântul ține de mână răsăritul soarelui/ la Viziru bătrânețea în cămașă de forță/ își devorează ultimul vis”; „Singurătatea groapa de nisip a lacrimii/ în care mă joc sub privirea veselă a lui Dumnezeu”. Atitudinea nu este însă de disperare, ci, mai degrabă, e a unui soi de acceptare, de resemnare: „moartea se joacă printre picioarele noastre”, „lacrimile siameze se îmbrățișează în nevoia de dragoste a tristeților noastre/ .../ rănile se nasc în noi ca să fie vindecate/ .../ supraviețuim cu buzele dăltuite în jucăriile unui copil/ suntem un capriciu al singurătății desprins dintr-un vis/ lacrimile mamei s-au copt se fac țăndări/ zorile dimineții ne vindecă rănile”. Imaginea siamezilor revine obsesiv, devenirea fiind o reeditare a acelorași frici, neliniști, frământări, tăceri. Pulsul siamezilor se reunește într-o singură voce, aceea a poetului care mărturisește și se mărturisește: „viețile siameze voci odihnitoare ale viitorului/ unite într-o singură gură”; „vieți siameze se coc în frica plină de încăperi”.
Prin prezentul op se afirmă o gândire lirică destul de complexă, de la viziune la detaliu stilistic, creând un limbaj interesant al cărui ton este solemn, grav și ale cărui imagini sunt cu iz thanatic, naturalist: „târăsc sunetele spre tufișuri le rod cartilagiile le îngroapă în pământ/ umbrele lor unghii crescute în mirosul sângelui/ putrezesc în urmele mele”. Frazarea lirică este întreruptă, dublată, reluată, iar într-o asemenea construcție, imaginile sunt transfigurate și transpuse în tonalități distincte. Se pot observa în acest clivaj tempouri, atmosferă, efecte vizuale și auditive, un veritabil ansamblu compozițional și artistic. Poemul și poeta se constituie într-o imagine a siamezilor, un holos, împreună pentru totdeauna.

Autor: Imelda Chința