Aboneaza-te la newsletter





Un vocativ disperat

Mai 2021

Anul de neliniștite semne și reflecții, 2020, i-a adus lui Daniel Săuca două noi apariții editoriale, Aș vrea să vă rog, o selecție de editoriale publicate de autor în perioada 2017 – 2020, tipărită sub egida ziarului „Magazin Sălăjean” și Leprozar, „gânduri de zi și de moarte”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca. Prefațatoarea primei culegeri, Carmen Ardelean, stabilește câteva constante, prevalent stilistice, ale ziaristului. Într-un mod justificat și argumentat cu exemple, ea identifică în corpusul de editoriale, ca matriță a expresivității, stilul interogativ și interogativ-dubitativ, însoțite adesea de felurite paradoxuri. Cu destulă îndrăzneală, în câteva locuri, autoarea prefeței împinge enunțul spre aforism. Vom încerca, la rându-ne, să lămurim de ce este Daniel Săuca un spirit polemic. Scrisul său gazetăresc tensionat, intens interogativ, este o exteriorizare verbală a unei naturi febril-încordate. Formula publicistică abordată se apropie de tabletă, tocmai prin exprimarea unei atitudini morale, privind fapte publice, ori de cultură. Prima treime dintre articole au ca țintă anul centenar, 2018, iar ultimul sfert din carte e despre pandemie. Pe arcul de gheață dintre acești doi poli, gazetarul pășește surescitat, ori cu mefiență. Încă de la primul editorial, Locația inadecvării, el se zbârlește pentru utilizarea deplasată a unui lexem („locație”). De altfel, stăpânirea limbii literare înseamnă cam jumătate din deontologia profesiei de jurnalist, în concepția lui Daniel Săuca, cealaltă jumătate rămânând s-o acopere verticalitatea morală. Poate că de-aceea e iritat și de Ziua Limbii Române, recurgând la un pamflet „sui-generis”, când, într-un ziar, dă peste un articol rău scris, în care sensul se izbește ca de un zid, dacă vrea să se ridice dintre enunțurile debile. Numai că revolta sa nu e întemeiată pe ură și pe dispreț, el nici nu condamnă, ci doar observă cu amărăciune.
Unda polemică se păstrează și în siajul altor subiecte, în general, legate de „țara vesel-mohorâtă”, cum își denumește el oximoronic toposul tabletelor. Acestea pot merge de la ticăloșia mediatică și efectele ei, până la starea deplorabilă în care au ajuns lectura și comerțul de carte în acești ultimi ani. Aidoma este și în ipostaza de „gazetar sportiv”, ca să-i spunem așa, vorbind despre „mai multe Simone”, ori despre fotbal. Sunt însă și teme care atrag un alt fel de ton gazetăresc. Una ar putea fi, după cum ne și așteptam, rezistența în timp a poeziei de calitate. Adică, teritoriul culturii și cel al istoriei naționale impun primenire de strai verbal. Dar, să rămânem înțeleși: din mefiența sa structurală, autorul nu sare direct în ditiramb, chiar dacă va adumbri și boare lirică. Atunci, de pildă, când vorbește despre proiectul unui teatru la Zalău, stilul său nu devine îndată înaripat, ci doar enunțiativ, puțin melancolic. Și nostalgic, ca după o fericire pierdută, cu o ardoare elegiacă, când relatează de la Bădăcin. Aici am simți nevoia unei precizări: prin implicare biografică și gestică asertivă, editorialele lui Daniel Săuca au și caracter de jurnal intim. Privindu-le într-o oglindă imaginară (care ar putea fi și conștiința noastră), ecoul acestor articole e un țipăt, un urlet, un vocativ disperat, adică o formă vie de exprimare a unui ziarist cu elocvență și temperament. 
Acolo unde începe universul tematic al pandemiei se produce și legătura, ca într-un sistem de vase comunicante, între cele două cărți. Leprozar-ul apare ca o lucrare gândită unitar, din moment ce autorul îi stabilise și titlul, încă în stadiul de șantier: „Am teoretizat și eu pe tema sfârșitului lumii. Într-o pagină din Leprozar scriam să judecăm (cu înțelepciune) situațiile, nu oamenii” (Din vremea coronavirusului, p. 110). În același loc, ca o consecință a pandemiei, se insistă mai apăsat asupra singurătății, temă cultivată cu predilecție în Leprozar: „«Sunt cercetări care indică faptul că mai mult de 20 la sută dintre persoanele de peste 60 de ani se însingurează.» Temă de meditație: singurătatea…” (id., p. 111). Termenul „Leprozar” nu figurează în dicționare. E o creație lexicală, prin derivare, de la lepră, cuvânt căruia îi sunt avute în vedere mai mult sensurile secundare și figurate, de element nociv cu mare putere de răspândire, și de om fără caracter și fără scrupule. Sensul medical a dat, prin același procedeu, „leprozerie”, iar cel de-acum e evident că vizează medii sociale viciate. Dar are și un vag iz de lucru vechi, scos din uz. Deci, alegerea lui este simbolică. Autorul obișnuiește să caute ceea ce este înspăimântător în cuvinte. În loc de motto, pune o propoziție referitoare la creația divinității: „Dumnezeu creează lumea încet, foarte încet”. Paginile cărții vor descrie destrămarea lentă a aceleiași creații.
Leprozar-ul e organizat pe calupuri de texte așezate sub câte un titlu generic, de obicei contras dintr-un enunț mai expresiv. În interiorul acestor blocuri textuale se disting flashback-uri, oscilând între notița diaristică și verset, iar tematic, de la fișa de lectură, la însemnarea de călătorie. Prin comparație cu florilegiul de editoriale, putem distinge acea dublă intenție a limbajului, tranzitivă și reflexivă. Acolo vorbește omul exterior, descriind sau narând o realitate obiectivă, pe când aici, omul lăuntric se caută pe sine într-o vorbire subiectivă: „Sunt atât de departe de mine: nu-mi aud vocea, nu-mi văd ochii, nu-mi simt sufletul. Aproape mi-e doar dorința stingerii și a renașterii. Glasurile unui viitor esențial adie ca vântul cuminte de primăvară. Blesteme, durere, neputință, lene, isterii, patologii, morți, nașteri, înmormântări, cimitire, spitale, școli, sânge. Să fie omul un experiment continuu al creatorului său?” (p. 7). Tot prin comparație, prima carte fora în socialul colectiv, cealaltă pescuiește într-un subconștient individual învolburat. Interiorizând spațiile vizitate cu diverse prilejuri, ca și paginile citite, apoi comentate în surdină, în scrisul lui Daniel Săuca e întreținut un foc romantic imanent. Asta se poate vedea cel mai bine într-un poem în proză pe tema deșertăciunii, intitulat Pești în apa Iordanului: „Pești mari. Mulți pești mari. La apa Iordanului. Martori nevorbitori ai Botezului. Poate vorbesc și peștii. Poate limba lor nu e înțeleasă decât de alți pești. Probabil unii oameni înțeleg și ei limba peștilor. Și limba păsărilor. Și limba jivinelor. Pești mari. Mulți pești mari am văzut la apa Iordanului. Și, curios, primul gând mi-a zburat la șobolanul de Veneția. Singura dată când am ajuns în serenissima republică acvatică m-a izbit imaginea unui șobolan imens care se plimba țanțoș printre ruinele istoriei. Printre miile de turiști grăbiți, absenți, incredibilul șobolănoc de Veneția mi-a apărut ca Sfârșitul, ca supraviețuirea morții. La Yardenit peștii din Iordan parcă asistau ca niște gardieni ai nemuririi la ritualica, simbolica ori ipocrita îmbăiere a milioanelor de creștini ce-și caută vindecarea. Poate vorbesc și peștii. Poate limba lor nu e înțeleasă decât de alți pești. Probabil unii oameni înțeleg și ei limba peștilor. Și limba păsărilor. Și limba jivinelor. La Yardenit aproape de luminoasa liniște interioară am auzit parcă sâsâitul Șarpelui. Poate erau alți pești. Ori șobolanul de Veneția. Probabil” (pp. 29-30). Cum putem vedea, poemul colcăie de simboluri biblice.
Dar raportarea la divinitate se poate exprima și direct, nemijlocită de simboluri. Un gând religios pur și simplu, sub diverse forme, de la enunțul defetist, la rugăciune, de la interogație, la obsesie, oricum, mai prezent ca până acum și mai dens, în textele autorului: „Și dacă scrii de la stânga la dreapta, și dacă scrii de la dreapta la stânga, și dacă scrii de sus în jos, și dacă scrii de jos în sus și dacă citești de la stânga la dreapta, și dacă citești de la dreapta la stânga, și dacă citești de sus în jos, și dacă citești de jos în sus, există un singur Dumnezeu, multidimensional” (p. 18). În mod nesofisticat, relația sa cea mai fecundă cu transcendentul are în vedere morala creștină: „Și mântuirea pare o rețetă de pilaf. Trebuie să respecți ingredientele din rețetar, toate regulile de preparare” (p. 19). Reflecția se poate adânci, dar cam în aceeași direcție: „Mi-e greu să mă gândesc și la un Dumnezeu atât de rău încât să-i ofere omului suferință și în timpul vieții și după. Suntem un experiment continuu al unei divinități sadice?” (p. 27). De altfel, pentru Daniel Săuca, religia e o revelație perpetuă, înrudită din acest punct de vedere, cu poezia. El știe că în legătură cu anumite lucruri nu se pun întrebări. Sau, cel mult, retorice: „În biserica ortodoxă, unde am asistat azi la «paosul» după Irina, am observat (cum de nu am văzut până acum?) un amănunt pe covorul ce face legătura între altar și pronaos: șarpele! Poezie și mântuire: să calci în picioare șarpele în drum spre altar… Și înapoi?” (p. 98). Trăirea de tip religios nu cade niciodată în tabuism. Percepția de acest fel, o clipă, nu e bigotă. Am spune că dimpotrivă, poate avea aerul proaspăt al parodiei inteligente, care nu profanează: „Poate «Tatăl nostru» pentru diabetici ar trebui modificat: «Leguma noastră cea de toate zilele…» Și totuși, astăzi «pâinea» a rămas esențială în alimentația locuitorilor spațiilor producătoare de grâu, orz, secară, ovăz, porumb, sorg, mei și orez. Pâinea îngerilor nu este din lumea aceasta” (p. 28).
În însemnările din Leprozar, peripețiile conștiinței mai sunt jalonate din loc în loc de popasuri printre cărți și filme, dar și de interogări în jurul scrisului. Fiorul satiric, prezent la tot pasul, le imprimă o seducție enigmatică. Mai cu seamă atunci când lunecă spre introspecție: „Ce gânduri: n-am crezut niciodată cu adevărat, n-am trăit niciodată cu adevărat… Așteptarea activă, împlinirea prin cuvinte, prin puterea minții. Singurătatea în lume. Nu mai putem construi nimic înăuntrul unei lumi aflate în putrefacție. Nu te poți lupta cu divinitatea” (pp. 52-53). În alt loc, rândurile sună parcă și mai vehement: „Nu mi-a plăcut, cred, niciodată să mă joc cu adevărat. Sunt atât de serios… Probabil nu am fost copil niciodată.// Mi-am dorit toată viața casa și singurătatea” (p. 68). Dar tocmai cuvintele vehemente fac din Daniel Săuca un poet. În câteva locuri din carte, pare urmărit de fantezia sinistră din Corbul lui E.A. Poe. O formă intermediară între proză și vers, cu numeroase discontinuități, un stil eliptic, sacadat, iscă, după caz, dramatism sau lirism. Lipsa de cronologie și de consemnarea locului conferă notațiilor o nuanță de ficțiune literară. Chiar și atunci când, de după gândul religios, face cu ochiul moartea. În centrul reflecției stă condiția ființei, realitatea umană. Subiectiv și confesiv, cu măsură, Leprozar-ul lui Daniel Săuca e și o carte cu fulgurații de autentică poezie.

Autor: Viorel Mureșan