Aboneaza-te la newsletter





O altă perspectivă*

Mai 2021

Întortocheate sunt căile aflării adevărului absolut – dacă acesta se poate cunoaşte în extenso şi cu detalii vreodată. Nuanţate ar trebui să fie interpretările comportamentului uman atunci când se încearcă ridicarea faldurilor cortinei perioadelor istorice. De 16 ani se tot străduiesc specialiştii să descifreze meandrele derulării aşa-numitei „revoluţii” din decembrie 1989 şi se afirmă (ca şi cum nimic nu s-ar fi întreprins) că nu se ştie nimic. Şi este vorba de evenimente trăite nu demult, cu relativă intensitate şi maximă atenţie. 
De domeniul dorinţei aparţine şi imperativul dezvăluirii tainelor epocii comuniste, mecanismele căreia se menţin secrete, cu toate că le-am avut în prim-planul existenţei noastre. De fapt, nu mai interesează decât sistemul de bezmetică opresiune – pentru a ne identifica torţionarii, delatorii şi autorii morali ai înlănţuirii conştiinţelor şi vicierii valorilor etice.
Paradoxul situaţiei este că una se intenţionează (mai ales în plan teoretic), şi alta se realizează în plan practic. Lipsa unei voinţe reale, a unei autorităţi, face ca pasul să bată pe loc – demersurile urnite în direcţia adoptării unor măsuri concrete izbindu-se constant de un zid invizibil proteguitor pentru cei vinovaţi, a căror identitate devine caducă, imposibil de stabilit. Epoca dictaturii proletare, cu prelungirile-i caracteristice, a exercitat asupra tuturor celor care au trăit-o, o asemenea presiune şi o atât de sufocantă atmosferă încât a încrustat urme adânci în suflete (dar nu numai). Cu toate acestea, pe măsură ce distanţa de la respectiva epocă se accentuează, se atenuează şi urmele – fapt de natură să amplifice dificultăţile reperării culpabililor şi a însemnelor încriminatoare.
Puţini mai sunt convinşi că zgura epocii care a murdărit conştiinţele unei mari părţi a contemporanilor va mai putea fi observată la dimensiunile sale reale; puţini mai sunt cei care se recunosc ca părtaşi la acţiuni pe care nu le generau – dimpotrivă, le repudiau...
Adevărat, încă nu a fost descătuşat mecanismul deconspirării celor ce au servit cu velocitate uriaşul aparat care a gestionat teroarea. Au existat intenţii în această direcţie, purtate sub legea lustraţiei – deconspirarea securităţii, procesul comunismului – pierzându-se elanul pentru finalizarea lor din varii motive, nespuse cu voce tare; amânându-se la infinit, lăsându-se senzaţia că nu le-a sosit sorocul...
Sporadic apăreau în presă şi mai apar materiale pe această temă, născute din nobile imbolduri; dar rezonanţa acestora apare mimetică, efectul fiind întreţinerea unei atmosfere de suspiciune – lansându-se posibilităţi, sădindu-se speranţe că asanarea va avea totuşi loc. Până atunci, se creează teren favorabil unor acuzaţii, răfuieli, a căror intensitate se ofileşte înainte de a se naşte cu adevărat...
Viaţa muzicienilor nu a fost scutită de tăvălugul represiunilor. Nu au lipsit epuraţia, stigmatizările, deportările, închisorile, interogatoriile, ţinerea sub observaţie a agenţilor de securitate, intimidările, presiunile psihice, exmatriculările din instituţiile de învăţământ, etichetările de „duşman al poporului”, simpatizant al artei decadente, acuzaţii de formalism, impresionism, modernism, dodecafonism, serialism şi câte altele. Au avut parte şi muzicienii de privaţiunile de libertate, de dramatismul muncilor de la canalul Dunăre – Marea Neagră. Au fost luate împotriva lor şi măsuri de izolare, aplicate pedepse cu conotaţii moral-profesionale – precum lipsirea dreptului de practicare a profesiei, interzicerea programărilor, scoaterea de pe afişe, privarea de la editare...
Abuzurile, samavolniciile, insolenţa regimului totalitar au mers atât de departe încât au călcat în picioare cea mai elementară normă de apreciere a valorilor. Până şi George Enescu a intrat în acest colimator. Înţelegându-se că au în faţă o uriaşă personalitate artistică (ce se bucura de prestigiu internaţional), noii potentaţi politici au căutat să şi-l atragă, oferindu-i fotoliu în Parlamentul României. L-au curtat, cu toate că Maestrul se ţinea rezervat. Finalmente, l-au lovit în ceea ce-i era mai drag, confiscându-i proprietăţile funciare cumpărate ori cele care-l menţineau în compania strămoşilor – fapt inacceptabil pentru el. A recurs la un turneu în Lumea Nouă, pe care oficialii nu-l puteau refuza – pentru a părăsi ţara ocupată. 
Curând s-a văzut că George Enescu a devenit compozitor indezirabil în propria lui patrie, neputându-se înscrie pe afişele concertelor titluri referenţiale, cu trimitere la imaginea României, precum „Poema Română”, cu finalul ei majestuos, care era interzisă. Nici vorbă nu putea fi de creaţii cu trimitere la regalitate, precum „Imnul Jubiliar”. De altfel, redusă era prezenţa în repertoriile instituţiilor muzicale şi a celorlalte partituri, în ultimii ani ai compozitorului.
Dar şi alte vârfuri ale artei muzicale au avut parte de represiune. Dirijorul George Georgescu a fost epurat de la Filarmonica bucureşteană, pentru o perioadă de tristă amintire. Şi compozitorul Mihail Jora, rectorul Conservatorului. Dimitrie Cuclin a fost încătuşat şi trimis la munca forţată de la canal. Tenorul Dinu Bădescu, baritonul Şerban Tassian, sopranele Valentina Creţoiu, Cornelia Gavrilescu şi pianista acompaniatoare Viorica Cojocaru au fost arestaţi, devenind victimele unei abjecte anchete, distrugându-li-se carierele... 
De cealaltă parte a baricadei, regimul dictatorial a înălţat din neant slujbe bănoase, întâiul beneficiar fiind nimeni altul decât Matei Socor (ilegalistul compozitor şi pseudo dirijor), care în anii stalinismului, ai proletcultismului, a călcat pe cadavre – serviciile furnizate regimului fiindu-i răsplătite de partid. Reţeaua funcţiilor administrative (toate cu conotaţie ideologică) s-a înălţat rapid, adjudecându-şi funcţii cheie în viaţa muzicală, cu instituţii croite după modelul importat din Răsărit.
Breasla compozitorilor s-a trezit antrenată în caruselul prefacerilor, acceptându-se de către diriguitorii regimului ceea ce compuneau în marjele realismului socialist – o „artă cu tendinţă”; creativitatea muzicală asezonându-se febrei politice, ghidată tovărăşeşte după deviza „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. Se programau partituri cu mesaje, grefate pe strategia culturală proletară, slăvindu-se noile comandamente. După primele indicii ale consolidării puterii democratice, s-au găsit veleitari care au cochetat cu noile postulate, aflându-se de recompensele financiare ce vor urma. S-au compus cântece dedicate ţesătoarelor, tractoriştilor, ogoarelor înfrăţite, legea stalinistă, întrecerile socialiste, marile şantiere, gospodăriile colective, reconstrucţia ţării... Din această pseudo-literatură muzicală n-a mai rămas absolut nimic, mai ales că abundau clişeele sovietice, urmărindu-se melodicitatea nepretenţioasă, angrenajul armonic redus la treptele principale – într-un cuvânt, o muzică accesibilă minţilor necultivate, o muzică comanditată, lipsită de orizont şi substanţă autentică.
Din fericire nu acesta a fost parcursul principal. Cei mai numeroşi membri ai breslei compozitorilor n-au admis concesiile, menţinându-se în fluxul marii tradiţii, glosând pe structurile de greutate, genurile simfonice şi camerale fiind continuate în ceea ce aveau mai adecvat profesionalismului de autentică natură.
Cu toată presiunea oficială, compozitorii s-au menţinut pe poziţiile anterioare, manifestând tacit neîncredere faţă de propaganda dezlănţuită – care aducea reţete cum să se compună, ce se cere unei opere inspirată din realităţile epocii noi. Altfel spus, ocazionalul solicitat cu surle şi răsplătit cu relativă generozitate, introdus în repertoriile instituţiilor şi al emisiunilor radiofonice a avut ecou parţial – de suprafaţă, nesemnificativ. Devenise evident că din partea factorilor oficiali s-a declanşat o virulentă ofensivă în favoarea aşa-numitei muzici realist socialiste, punându-i-se la dispoziţie un arsenal deloc neglijabil; ce nu s-a lăsat fără consecinţe în palmaresul multora dintre autori. Nici criticii şi nici muzicologii nu au fost feriţi de cerinţele doctrinare, înregimentarea afectându-i pe cei mai mulţi. Dar nu pe toţi şi nici în totalitatea paginilor semnate.
Pactul cu diavolul a devenit o reţetă de supravieţuire pentru cei ce căutau să-şi menţină cât mai dreaptă verticalitatea. Compromisul n-a fost acceptat de către unii, care l-au mimetizat, în timp ce mare parte s-au retras să facă o pauză – dând impresia că sunt preocupaţi de alte probleme. S-au găsit însă autori ce au pozat, încântaţi de noile perspective, simţindu-se în largul lor în acele circumstanţe doctrinare.
Societatea Compozitorilor Români (menţinută un timp după părăsirea ţării de George Enescu şi Constantin Brăiloiu) a fost metamorfozată în Uniunea Compozitorilor, secretarul de până atunci, Mihail Jora, nelăsându-se înfrânt – ceea ce nu însemna că respingea noile comandamente. Dar nici nu le-a adoptat şi difuzat – astfel că a fost eliminat din viaţa muzicală, prin tertipuri deloc subtile. Nu era deloc imposibilă o asemenea manevră din partea oficialităţii; Matei Socor s-a conformat pe de-a-ntregul noilor oportunităţi. Mai mult, manifesta şi spirit de iniţiativă, bătăliile sale fiind purtate cu spiritul de frondă al vechilor membri ai Societăţii, pe care a reuşit să-i convertească la noua religie – însă nicidecum în totalitate. I s-a pus la dispoziţie un vast aparat, inclusiv organizaţia de partid şi (în subsidiar, cu rol extrem de însemnat) reţeaua informatorilor racolaţi de securitate, cu un uriaş potenţial.
Matei Socor însă n-a reuşit să se menţină multă vreme la cârmă, cu toată susţinerea de ilegalist, deoarece cele mai puternice caractere ale breslei nu-i împărtăşeau vederile şi nu-i acceptau metodele, neurmându-i indicaţiile, menţinându-se într-un soi de frondă. A trebuit schimbat. Cel care l-a urmat la cârmă, Ion Dumitrescu, nefiind înrolat politic, reuşeşte să se conformeze strategiei oficiale, dar o face într-un fel aparte. Izbuteşte să reinstaureze spiritul vechii Societăţi, să încurajeze demersurile creatoare orientate către genurile pure, instrumentale, să realizeze o ambianţă în interiorul Uniunii care a vitalizat preocupările, lăsând loc liber iniţiativelor, traseelor individuale, căutărilor – chiar dacă la un moment dat nu se mariau cu gusturile sale. 
Adevărul este că în interiorul breslei se duceau susţinute confruntări (la vedere sau ascunse), deşi între conducere şi organizaţia de partid s-a instaurat o relaţie avantajoasă atât creatorilor, cât şi oficialilor. Osmoza obţinută era una de perpetuu compromis, ceea ce favoriza şi aspectele agreate de ideologii momentului şi aspectele ce depăşeau reţetarul oficialităţii – neîncadrându-se comandamentelor, ba dimpotrivă. Partea curioasă apare tocmai atunci când se sedimentează permanenta confruntare a forţelor, a poziţiilor. Dogmaticii (căci au fost destui) nu cedau – mai mult, lansau acuzaţii, mereu „demascau” uneltiri, inamici. Lupta de clasă era susţinută şi încurajată pe toate căile; tot timpul trebuiau demascaţi răuvoitorii, compozitorii ce nu acceptau şi nu se conformau dogmelor, primitivelor prescrieri ale esteticii marxiste care se implementase. Epoca era dominată de inepţii cu coloratură proletcultistă. Fiind greu de respins în mod nemijlocit, trebuiau desfăşurate tactici subtile pentru a le reproba. Strategiile din această categorie se puteau sesiza în permanenţă – inclusiv din partea celor înregimentaţi în partid. 
Altfel spus, viaţa creatorilor n-a fost deloc uşoară şi nici simplă. Ion Dumitrescu (în felul său) a fost un erou, după felul cum s-a bătut şi zbătut pentru colegii săi – neputând, finalmente, dintr-o asemenea poziţie, să nu cadă (din când în când), în capcane doctrinare extrem de fastidioase şi diversioniste pregătite de aparatul activiştilor. Şi preşedinţii care i-au urmat au fost, în principal, de partea breslei, însă au fost nevoiţi să accepte în mai mare măsură compromisurile, să cultive şi cultul personalităţii, cultul lui Ceauşescu, la fel cum o făcuse şi Matei Socor în epoca lui Stalin şi Dej.
Judecătorilor instanţei de apoi a membrilor Uniunii nu le va fi deloc uşor să se pronunţe (dacă s-ar ajunge la aşa ceva) deoarece comportamentul pe parcurs a fost unul demn, compatibil normelor eticii. Două exemple de atitudine demnă servesc această afirmaţie. Este ştiut că membrii Uniunii deţinători ai carnetului roşu au respins categoric cererea venită de la CC al partidului prin secretarul cu propaganda, Cornel Burtică, de a-l accepta pe un membru de partid – compozitorul Emil Lerescu – drept succesor al lui Ion Dumitrescu (pe care politrucii nu-l mai agreau, devenit indezirabil pentru cabinetul doi). A avut loc o şedinţă memorabilă (cu adevărat dramatică), care s-a transformat într-o nebănuită frondă, cu totul neobişnuită. Deşi au respins în bloc recomandarea oficială, actanţii acelei şedinţe nu au fost suficient de uniţi, de vigilenţi – căci, în cele din urmă, au marşat cu propunerea de a-l înlocui pe Ion Dumitrescu cu un alt fidel executant al directivelor respectivului cabinet: Petre Brâncuşi. Probabil, unii chiar doreau schimbarea lui Ion Dumitrescu, însă prea uşor au acceptat pe favoritul forului partidului, care dicta politica de cadre. 
Acest semnal de respingere de către membrii de partid din Uniune nu a fost trecut cu vederea, căci Puterea s-a sesizat şi a fost deranjată de liberalismul dezbaterilor din organizaţia de bază, unde se formulau opinii neconvenţionale, adeseori foarte critice la stările negative din cadrul mişcării muzicale. Politrucii, desigur, ar fi dorit ca asemenea formulări şi atitudini să nu se manifeste, preferându-se cenzurarea celor ce vociferau. Ar fi dorit să audă cât mai multe citări din cuvântările ce apăreau în prima pagină din „Scânteia” şi nicidecum opinii contestatare, distanţate de efigiile partinice. Rezultatul – s-a adoptat măsura ca organizaţia de partid de la Uniune să fie decapitată, desfiinţată, dezarticulată, la fel ca şi cele de la uniunile surori, ale creatorilor. Acest al doilea semnal reprezenta o clară nemulţumire la adresa muzicienilor – care nu mai acceptau să mai fie dominaţi ca şi până atunci.
Şi totuşi, pe ansamblu, forurile partidului aveau şi temeiuri de mulţumire – deoarece se declanşase o adevărată avalanşă de piese festiviste, în care se adula cultul personalităţii (ba chiar al personalităţilor celor doi ceauşeşti). În acest sens, Nicolae Brânduş într-o întrunire de cenaclu a folosit sintagma „osanalişti”, termen ce înfiera literatura de bâlci proslăvitoare. Ca să nu invocăm şi cântecele de partid, pentru republică...
Paradoxurile nu se opresc doar aici. Uniunea Compozitorilor apărea liniştită, scutită de lupte interne, solidară – ceea ce (într-un fel) corespundea realităţii. Cu toate acestea, pentru cei dinlăuntru (pentru familiarii casei) devenise limpede că după încetarea din viaţă a lui George Enescu în 1955, s-a născut o aprigă, dar tacită luptă, purtată de către tineri pentru adjudecarea dreptului la o exprimare necontrolată, la afirmarea propriilor opţiuni stilistice. Care se purta sub vraja ultimelor opusuri enesciene, după modele ce se revendicau şi din noua şcoală vieneză, dar nu numai – căci binefacerile acesteia s-au dizolvat destul de repede. Degeaba au încercat să domolească valurile inovatorilor titanii de atunci: Mihail Jora, Paul Constantinescu. Încercările lor nu s-au impus, mai mult, chiar ei au fost contaminaţi (în unele din ultimele opusuri), trădând vitalitatea fanteziei lor componistice. Confruntările au indicat o anumită duritate. 
Victoria generaţiei ce bătea la porţile consacrării apare indubitabilă, fapt demonstrat prin seria „concertelor experimentale”. N-a durat mult, până au venit şi confirmările internaţionale, manifestate prin premiile înregistrate la diferitele concursuri de compoziţie, Anatol Vieru, Pascal Bentoiu, Georg Wilhelm Berger...
Bătălia însă a continuat şi necontenitele şicane i-au determinat pe unii să opteze pentru calea exilului, a străinătăţii – ceea ce, în condiţiile represivităţii de atunci, nu putea fi evitat. Contradicţia ce poate fi semnalată în acest context ţine de curioasa situaţie că doi dintre corifeii avangardei noastre muzicale beneficiau de studii în capitala Uniunii Sovietice, de unde speraseră cei ce i-au trimis să se întoarcă suficient de îndoctrinaţi pentru a implementa orientarea realist socialistă. Numai că cei doi compozitori talentaţi (curând după întoarcerea de la studii) au etalat repulsie pentru doctrina oficială, inconsistenţa principiilor ideologice care nu se pliau deloc cu normele componisticii moderne. S-a văzut forţa intrinsecă a artei sunetelor, care anihila corpurile străine. S-a văzut aceasta atunci când s-a prezentat în concert oratoriul „Constelaţia omului” de Tiberiu Olah ori „Concertul pentru violoncel şi orchestră” de Anatol Vieru. De altfel, vehicularea numelor lui Lenin şi Stalin în anumite partituri semnate de Serghei Prokofiev şi Dmitri Şostakovici – făcută cu măiestrie, fantezie şi talent – începe să nu mai deranjeze auditoriul contemporan, fiind aplaudate pentru valoarea pur artistică, încrestată în sublime note muzicale. 
Ca atare, nu de oportunişti s-a dus lipsă. Inclusiv în breasla compozitorilor au fost unii care au căutat gloria râvnită prin titluri de convenienţă. Împotriva acestora luase atitudine George Bălan – sub mantia evitării programatismului mimetic, edulcorat. N-au lipsit nici vânătorii de bani, latura comercială interesându-i în cea mai mare măsură. S-au găsit şi muzicologi care alergau după funcţii – pe care le obţineau direct proporţional cu cantitatea citatelor şi a frazelor doctrinare. 
Dar nu aceste categorii caracterizează masa membrilor muzicienilor creatori, cu lipsa lor de prejudecăţi, ce etalează o puternică conştiinţă profesională, ce angrenează un aparat tehnic redutabil – dublat de trudă neostoită la masa de lucru, la pian. Aceasta implică o voinţă devotată scrisului, nepliată pe reţete eterogene, substituirile nevalidându-se aici. Pentru a izbuti realizarea unor partituri solvabile în timp se cere chiar mai mult: în primul rând talent, pe lângă o inteligenţă şi o gândire nu numai profundă, ci şi originală.
Conduita făurarului de valori muzicale din zodia totalitarismului (de dreapta ori de stânga) comportă cam aceleaşi opţiuni – asezonate în afara dichisurilor retorice şi ideologice. Probabil, cândva se va ajunge la analizarea (sub lupa istoriei) mersului drept la ţintă sau rectiliniu al fiecăruia, sesizându-se plecăciunile făcute ori păstrarea verticalităţii – cu preţul suferinţelor, sacrificiului şi privaţiunilor.
Situaţiile cu care s-au confruntat artiştii epocilor de tristă memorie sunt extraordinar de alambicate şi (în cele mai numeroase cazuri) va fi dificil dacă nu chiar imposibil de lecturat ori descifrat adevărul – ce se ascunde în lianele unor tenebre sofisticate şi impenetrabile. 
Fiecare artist creator îşi poate revendica propriul traseu, propriul adevăr. Desigur, subiectiv, dar al său propriu; cu suficiente motivaţii ce îi aparţin şi îl polarizează. Nu o dată artiştii au fost confruntaţi cu anumite capcane, cu situaţii nedorite şi nefavorabile, trezindu-se cu „Sarcini” ce nu puteau fi refuzate – deoarece exista cineva ce putea suferi dacă se ajungea la neacceptarea traiectoriei propuse. Unora le conveneau asemenea „sarcini”, veleitarismul alimentându-se cu asemenea deghizări, intrări în roluri care de multe ori se dovedeau ingrate – pălăria oferită fiind prea mare.
Oricum, cunoaşterea trecutului rămâne un imperativ al societăţii contemporane. Din păcate, deconspirările se pierd în hăţişul surescitat al deontologiei investigatorilor, conducând la lipsa eficienţei şi tergiversări ce ating derizoriul. Aceasta s-a văzut atunci când s-au dat în vileag rudimentarele dosare din arhivele securităţii, ceea ce a reuşit să învolbureze spiritele, antrenând adversităţi. Cei mai înverşunaţi potrivnici apărând a fi (după cum se pare) chiar autorii delaţiunilor, informatorii cu state de plată semnând vrute şi nevrute, încondeindu-şi colegii într-o manieră inelegantă, cu răutate şi părtinire... Ceea ce se află în paginile dosarelor nu sunt fapte necunoscute, însă felul cum sunt răstălmăcite probează caractere abjecte, murdării insipide, răzbunări şi atenţionări reprobabile. 
Darea în vileag a unor fapte din dosarele securităţii a constituit un moment cu conotaţii dramatice în viaţa Uniunii. Căci numai astfel se constată reţeaua întinsă a turnătorilor, pentru care ceea ce făceau pentru arginţii oferiţi de organele de represiune nu constituia, de fapt, o compromitere, o înjosire, o abdicare etică – turnătoria fiind tratată ca o a doua meserie. S-a putut constata cum obştea a constituit plaja pe care au înaintat delatorii, dansând grotesc şi oribil, otrăvind climatul şi relaţiile interumane. 
Ceea ce s-a permis să se răsfoiască şi să se publice în mod sigur este nesemnificativ, irelevant şi greţos, deoarece nu se coagulează aproape nimic, trădându-i pe complexaţii breslei, care s-au regăsit mai bine în notele informative decât în partituri şi pagini muzicologice, trasând (pe coala de hârtie ce suportă orice) calomnii deplorabile, abjecte, despre prieteni, colegi, dascăli – aranjându-i, zugrăvindu-i într-o manieră lipsită de scrupule, eleganţă şi probitate. Finalmente s-a mai văzut că cele clamate în notele informative sunt banalităţi – lucruri comune, insignifiante, lipsite de consistenţă. Singurul aspect cutremurător într-adevăr este constatarea amplorii fenomenului de supraveghere, a tuturora, fără excepţie, chiar şi a oamenilor despre care se ştia că reprezintă autorităţile, ce se presupunea că s-ar bucura de încrederea oficială.
Mai mult, paginile denunţătoare se pot citi în chei, în diferite feluri, aproape cum convine cititorului – reacţiile stârnite fiind însă învolburate de amploarea neadevărurilor semnalate. Ca atare, au apărut voci virulente care au cerut stoparea imediată a publicării acestor murdării teribile, ce nu puteau duce prea departe, întinând personalităţi – mai exact memoria acestora, deoarece demult nu se mai află în viaţă. Şi totuşi, ecourile dezvăluirilor au fost în general favorabile continuării publicării, întrucât numai în acest fel se pot înţelege mai exact proporţiile terorii, substratul parşiv, iraţional şi feroce al epocii respective, de tristă memorie...
Oricum, operaţiunea ridicării cortinei totalitarismului roşu, ce pare insurmontabilă, aduce în atenţie situaţii paradoxale. Se fac dezvăluiri unde eroii sunt persoane ce ar trebui admirate – datorită comportamentului lor şi chiar suferinţelor la care au fost expuse, datorită opoziţiei manifestate faţă de regim, datorită faptului că nu au schiţat nici un gest de a se înscrie în partid, nu s-au pretat la concesii în creaţie – cel puţin nu la concesii de anvergură. Ei bine, tocmai doi dintre aceştia au ajuns să fie suspectaţi de comportament duplicitar, fiind astfel complet nedreptăţiţi, iar grosul celor care ar merita arătaţi cu degetul nu păţesc nimic, sunt absolviţi de păcate, neatingându-se nici un justiţiar de trecutul avut. Despre cine este vorba?

*Din volumul lui Octavian Lazăr Cosma, Spinii din Buchetul Memoriilor, vol. II, aflat în curs de apariție la Editura Academiei Române, cu sprijinul Consiliului Județean Sălaj / Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj.

Autor: Octavian Lazăr Cosma