Aboneaza-te la newsletter





Boala și Taina: Actualitatea romanului Orologiul pe vreme de pandemie

Iunie 2021

Mi-a fost dat să citesc romanul Orologiul (Editura Dacia XXI, 2010) al lui Vasile Chira în timpul izolării, și nu cred că lucrul acesta este doar o întâmplare. În roman, orașul Leidenstardt intră în criză în urma cronopatiei, o alterare profundă a timpului care afectează nu numai ceasurile, ci și oamenii, perturbându-le cotidianul. Pentru cei care n-au avut norocul să citească romanul, să reamintim că acesta începe cu cazul lui Damaris Sorge, care naște un copil „bătrân”, fapt de necrezut. Or, pe măsură ce avansăm în poveste, ciudățeniile cresc în oraș: descoperim nu numai că ceasurile unora întârzie, iar ale altora accelerează, ci și că această naștere deosebită este urmată de altele care se întâmplă în oraș. Așadar, fiecare trăiește după propria temporalitate, resimțind într-un mod egocentric durata, senzație care devine tot mai puternică pe măsură ce zilele trec, creând astfel un decalaj între cetățeni și împiedicând orice înțelegere reciprocă, scufundând orașul într-un haos total: femeile nasc copii bătrâni, chiar și pe marginea gropilor, locuitorii nu mai pot să se orienteze în oraș, sinuciderile se înmulțesc, băncile dau faliment, spitalele devin supraaglomerate... 
Între timp, o comisie științifică ajunge la concluzia că oamenii nu sunt sincronizați între ei, deoarece ceasurile lor nu sunt sincronizate între ele și, mai presus de toate, cu orologiul turnului imens al catedralei din Leindenstardt, bolnav de la bun început. Defecțiunea orologiului s-a accentuat în ultima vreme, conducând la un timp profund alterat, bolnav. De aici și numele de „cronopatie”. Or, cine ar fi capabil să repare orologiul? Umblă vorba că un ceasornicar priceput, care ar urma tradiția presupusului constructor al orologiului – Abraham Gottfried – s-ar afla undeva în Nord. Membrii clerului, în frunte cu Episcopul, au făcut toate eforturile pentru a îl găsi, dar au eșuat în această misiune, resemnându-se. Niciun ceasornicar nu era capabil să urce în Turnul Catedralei, propunând în schimb tot felul de soluții periferice și teorii obscure asupra timpului. Suferința locuitorilor orașului cauzată de cronopatie continuă, producând o prăpastie între cei care speră la sosirea unui ceasornicar priceput care să repare orologiul sau a unui miracol care să repare problemele orașului, și ceilalți, încuiați în temnițele disperării nihiliste.
Legătura cu criza coronavirusului poate să fie stabilită ținând cont de intensitatea evenimentului: Cronopatia care străbate Leindenstardt este una de o amploare egală cu criza sanitară care s-a abătut în 2020 asupra lumii. Cronopatia poate fi de altfel considerată ca un virus al timpului care afectează atât ceasurile cât și oamenii. Alterarea profundă a timpului, cauzată de defecțiunea orologiului turnului sau, după unele voci, de un virus al timpului, conduce la o criză sanitară, materială, financiară, culturală, ale cărei efecte sunt dăunătoare și devastatoare pentru societate. Această atmosferă de crepuscul, de sfârșit de lume, seamănă izbitor de mult cu ceea ce se întâmplă în actuala pandemie de COVID-19. Or, ce spune acest virus despre comportamentul oamenilor, despre legăturile pe care le întrețin cu natura? Citindu-l pe Vasile Chira, ne amintim că dintr-un punct de vedere ontologic, relațiile între oameni reflectă viziunea lor asupra cosmosului, chiar și interacțiunea lor cu inima transcendentă a lumii, o legătură primordială pe care medievalii o numeau odinioară vox cordis. Mecanismele supravegherii perpetuează o viziune a lumii supuse exploatării rațiunii reduse la înțelegere (Verstand), care nu mai acordă suficient spațiu pentru întrevederea unui orizont mai larg, purtător de o putere creatoare care să separe speranța de deznădăjduire. Adică, criza sanitară nu este de fapt, la nivel etimologic, o criză. Abisul spațiu-timp controlat în gestiunea crizei covidului și dilatarea timpului în conștiințele oamenilor în roman au în comun o reprezentare a timpului determinat într-un spațiu continuu, amenajat ca o „suburbie metafizică”, ca se reluăm termenii epilogului romanului: orice discontinuitate și indeterminare vor fi considerate ca defecțiuni ale unui mecanism care trebuie urgent reparat. Încetarea epidemiei echivalează cu recentrarea axului deviat al Orologiului Lumii.
Astfel, romanul lui Vasile Chira ne invită la o adevărată meditație asupra timpului însuși, de natură eshatologică. Metafora orologiului permite așadar deschiderea unui orizont mai vast decât spectrul crizei sanitare de față, un orizont hermeneutic și spiritual care ascunde tocmai obsesia purității igienice. Or este legitim să ne gândim că criza sanitară nu produce nicio ruptură substanțială, adică o conștientizare esențială: dacă epidemia – sau epidemiile – pe modelul genomului covid-19 se continuă de-a pururi, nu va fi nicio lume „post-covid” care să schimbe paradigma societății noastre (dacă nu, din punct de vedere istoric, se vorbește de o ruptură cu acordurile din Bretton Woods în 1994. Ceea ce vreau să subliniez, e că pandemia continua trendul de a stăpâni corpurile, fapt care a început odată cu modernitatea). În schimb, este mai mult ca sigur că asistăm la o întărire a acestei paradigme induse de prezenta criză. Să explicăm: criza sanitară nu face decât să amplifice anumite manifestări ale ideologiei purității întrepătrunse cu mecanismele supravegherii care aparțin modernității – în special a epocii capitalocenului, în care crizele sunt în alternanță cu acalmiile, totalitarismele de stat în alternanță cu despotismul corporațiilor. Capitalismul își hrănește așadar propriile crize și contradicții; iar acum epidemia este hrană de care avea nevoie. Iar, în starea de urgență subiectul trebuie să facă tot posibilul pentru a avea un corp cât mai sănătos, nemurdărit (la fel cum în alte epoci trebuia să fie pur din punctul de vedere al rasei sau al opiniilor). Este o ruptură care devine o nouă normalitate. În caz contrar, va fi închis undeva, departe de oamenii din jurul său, care riscă, la rândul lor să fie izolați. Se pare că deocamdată fugim de un virus și de spectrul izolării forțate în mijlocul „deșertului realului”. O expresie precum „aplatizarea curbei” reflectă continuarea unui registru asupra gestiunii numărului în desfășurare de mai bine de două secole. Acest mic eseu nu are ca scop explorarea logicii corpurilor în cadrul stării de excepție pe care putem să o găsim la autori precum Foucault sau Agamben. De altfel, la prima vedere, lumea spre care ne îndreptăm, o lume interconectată în care contactele fizice între oameni sunt pur și simplu șterse, nu este tocmai lumea înfățișată în Orologiul. Altfel, hiper-singularizarea temporalității locuitorilor din Leindenstadt – temporalității idiosincratice – conduc în mod necesar la o distanțare socială – pare a fi metafora unei lupte care opune indivizii între ei, îndepărtându-i unii de alții și, până la urmă de sine însuși. În acest caz, dezaxarea axului orologiului ar găsi un ecou în descentrarea spiritelor noastre.
În consecință, ar trebui explorat felul în care criza sanitară întărește ceea ce „maschează”, adică, sigiliul Transcendenței, căutând posibilitatea unei soluții în romanul studiat în acest eseu. Am vorbit mai devreme de o neînțelegere desăvârșită în astfel de crize. Am fi așadar în căutarea unei intersubiectivități recucerite. Ne interesează grija specială cerută în mod insistent de câteva luni exprimată sub forma unei negații întrupate în distanțarea socială („a ne proteja, este a ne îndepărta”, am putea spune). Această grijă nu pare să fie deloc asemănătoare cu adevărata grijă a celuilalt prin prezență, dimpotrivă se apropie mai degrabă de o grijă prin supraveghere, de o vigilență imanentă construită pe principiul „neighborhood is watching”. De exemplu, oamenii forțați să stea închiși la domiciliu după luarea unui zbor, au fost supravegheați continuu de vecinii lor care au înlocuit puterile de stat –, odată deveniți paznici acționând ca mame rele. Se știu obiecțiile stârnite după astfel de afirmații, adică faptul că putem să fim acuzați de zădărnicirea combaterii bolilor prin critica stării de excepție: să vedem însă dacă psihismul și corpul nostru rezistă la distanțarea și la grija negativă. Nu contestăm faptul că trăim în pericolul epidemiologic, însă rolul nostru este de a vedea ceea ce este misterios, adică dincolo de problematic, în spatele crizei, chiar dacă manifestă o amenințare atât asupra sanitațiilor noastre cât și asupra mentalului nostru. Așadar, să ne reamintim că nicio societate n-a impus vreodată un praxis comunicativ tocmai printr-o anti-comuniune. În romanul Orologiul, unii oameni mai merg la biserică – niciodată autorul n-ar fi bănuit că Trupul lui Cristos va fi „pus în carantină”, după expresia Anei Petrache. Acolo unde intersubiectivitățile nu pot naște sau renaște, umanitatea pur și simplu dispare, fiind înlocuită de un mecanism a cărui logică este de a fi funcțional, aplicabil, de a închipui o rotiță imperfectibilă, și atât. Însă, cititorul înțelege că ceea ce se petrece nu este propriu crizei de față, ci este specific modernității a cărei paradigmă este – cum o citim și recitim la autori precum Boutang în Ontologie du secret – înlocuirea vegherii cu supravegherea. Iar tocmai aceasta, vegherea și trezvia dau un acces privilegiat la esența lucrurilor, la eidè în mișcare în spatele fenomenelor, legând lumea de aici cu cea de dincolo, într-un alt timp și, nu mai puțin important, conectând-o la ființă, la acest ousia paradoxal care se află în inima tuturor lucrurilor, fiind în același timp în exil, în retragere, secret. Un mod de separare, pe scurt – sau criză ontologică. În schimb, „criza” de față nu face decât să amplifice uitarea uitării, adică uitarea vegherii și, astfel, uitarea misterului ființei. Într-adevăr, ce par a fi uitat statele, canalele mediatice și anumite autorități sanitare, este că boala în sine este un mister care transcende categoriile obiective. Această descoperire a lui Gabriel Marcel (în special în cartea Misterul ființei) poate fi ilustrată cu un exemplu: nimeni nu știe când și cum dispar epidemiile, sau modul de transmitere exactă a virusului Covid despre care se scrie azi un lucru, iar mâine opusul. Înțelegem, totuși, modul în care au reacționat autoritățile, fie din lumea noastră sau din Orologiul, prinși ei înșiși în performanța gestionării numărului. Acolo unde atingem misterul ființei, nu putem să dăm un răspuns strict obiectiv. În acest sens, nici problema orologiului, nici problema virusului nu poate fi rezolvată. 
Romanul Orologiul este din punctul acesta de vedere interesant deoarece memoria locuitorilor din Leindenstardt este lovită de o asemenea uitare. Nu numai de vegherea ca grijă a celuilalt, ci și de vegherea asupra cosmosului, cu alte cuvinte de o veghere analogică urmată de o veghere aionică permițând contemplarea structurilor supratemporale. Descoperim după câteva capitole că orologiul bolnav nu poate fi reparat așa cum se așteaptă, problema nu poate fi rezolvată. Tocmai, pentru că nu este o problemă, ci un mister. Oamenii – zărind cosmosul ca un mecanism cauzal imanent pe care au ajuns să îl digitalizeze – se „strică” la fel cum ceasurile se „îmbolnăvesc”. Să ne reamintim că în romanul lui Edgar Allan Poe, Scrisoarea furată, poliția e incapabilă să regăsească scrisoarea furată din budoarul regal, în consecință, detectivul D. emite ipoteza că în ciuda elementelor pe care le au la dispoziție personajele, ar exista și o altă metodă, care nu se bazează pe un raționament matematic, ci pe o privire analogică (adică, scrisoarea a fost ascunsă așa cum este ascunsă ființa, disimulată în evidența însăși), cu alte cuvinte există un altceva în spațiul deschis. La fel, în Orologiul, cititorul înțelege treptat că ar exista un altfel de timp decât cel linear și obiectiv, măsurabil și cuantificabil, așa cum citim în capitolul al IV-lea. Secretele acestei cosmogonii vor fi revelate atunci când Ceasornicarul care a construit orologiul, renumitul Abraham Gottfried, va sosi în timpul unei liturghii pronunțate de pastorul resemnat… După venirea acestuia, romanul prezintă o ascensiune în turnul catedralei. Dacă procesul tainic este înțeles, această ascensiune capătă un caracter cu totul original și extraordinar producând ruptura substanțială mult așteptată. Vasile Chira are grijă să ne expună fundamentele metafizice pentru acest lucru.
Prin urmare, romanul propune două temporalități posibile, două atitudini față de timp, permise de către criza din Leindenstardt: prima este revelată la sfârșitul romanului, odată cu venirea lui Abraham Gottfried, însoțit la scurt timp de fiul lui, și expunerea parabolei. A doua, cu totul opusă celei care îmbrățișează virtuțile teologale, este de factură nihilistă. Damaris Sorge, ca și soțul ei sau fiul său bătrân, mor în capitolul al doilea, lăsând cititorul în fața unei cetăți scufundate în haos. Nihilismul propus echivalează cu dispariția personajelor principale. Or, nihilismul este acest „nimic devenit ceva” care se crede ființă, învăluindu-l cu un văl înșelător care nu poate conduce spre ceea ce este dincolo de ființă, fără îndoială, cataclismul sanitar pe care l-am traversat seamănă cu atitudinea locuitorilor din Leindenstardt. Altfel, romanul nu dezvoltă soarta personajelor secundare, membrii clerului, comitetul științific, sau primarul orașului. Rămâne doar moartea familiei Damaris și disperarea celorlalți. Așadar, speranța întreținută de masele media în 2020 seamănă cu cea din roman, dar se distinge în același timp: așteptăm să se rezolve pandemia cu vaccinul sau cu vreun tratament, în mod supraveghetor, care numără pe cei bolnavi, pe cei vindecați, pe cei imunizați, pe când nădejdea restaurării orologiului are de a face cu o atitudine cu totul diferită, o atitudine reînnoită prin trezie, am putea spune. 
În acest sens, personajele create de Vasile Chira propun mai multe definiții privind timpul: timpul văzut ca timp obiectiv, marcat de acele cadranului orologiului; un ceasornicar venit din Orient afirmă că timpul este un „fluviu din al cărui iureş mizer trebuie cât mai repede să ne salvăm”; altul adaugă că timpul poate ar fi trebuit să fie măsurat în eoni, nu în minute și, după această observație, susține că nu este cu putință să fie reparat orologiul. Vasile Chira a ales: este în căutarea unui timp eonic, la granița cu eternitatea, un timp participat, cum îl sugerează frumosul cuvânt Aion din greacă, reînviat de către Sfântul Toma d’Aquino. Or eonul nu poate să se desprindă de spațiu, de discontinuitatea care îi este intrinsecă, și de acea arhitectură a catedralei, chibzuită în mod analogic după arhitectura inteligibilă a cosmosului (mai aristotelian, practic), se întâmplă să fie spațiul privilegiat pentru a îndruma spre acel altceva-decât-timp. Cititorul poate să se raporteze la capitolul al V-lea, și în special la capitolul al VII-lea pentru a înțelege această structură ascensională – în trei paliere – care însoțește cosmogonia universului. Ascensiunea este de factură cantoriană, adică provenind de la matematicianul respectiv care a încercat să trepteze nivelurile infinitului actual în transfinit. Transfinitul este graduarea eonilor, ducând la Infinitul Absolut care echivalează cu timpul îngeresc.
De aceea nimeni, nici măcar un ceasornicar, n-a reușit să urce în Turn, căci nimeni n-a înțeles că se poate urca „așa cum Primul Motor generează mișcarea fixat într-o eternă imobilitate”. Pentru a merge mai departe, cititorul poate să consulte scara lui Escher sau lui Penrose pentru a-și închipui dificila probă a ascensiunii în turn. Vasile Chira folosește metafora zborului: „aici nu se zboară pentru a avansa, ci pentru a ajunge ireversibil cu mult îndărătul propriei linii de start”. La al doilea palier, descoperim că este vorba de o mișcare circulară, după aripile care fâlfâie în rotațiile eonice. Aș fi preferat să spun după o mișcare oblică, caz în care un ceasornicar profan al pământului ar fi îndrăznit o astfel de ascensiune. Oblicul este fidel transfinitului cantorian. La al treilea palier, călătorul care zboară deasupra treptelor turnului are în față aporia lumii: cum să treci de la nimic la ceva? Odată ce cititorul a înțeles, împreună cu Vasile Chira, din ce e compus ceea ce se află dincolo de frontiera timpului, a înțeles și că nimeni n-a putut, ca om, să se țină imobil pe scara transfinită a eternității. Această mișcare fără mișcare datorată unei deplasări circulare este – așa cum ne-au învățat Dionisie și Toma d’Aquino pe urmele lui Aristotel – proprie divinului, fiindcă omul nu poate să se desprindă de o mișcare lineară decât printr-o mișcare oblică a spiritului, astfel asemănătoare mișcării lui Abraham Gottfried, după chipul Său, adică nici mișcat, nici imobil, fără să fie însă o mișcare perfectă. Dacă nu, oblicitatea este marcată de un efort insurmontabil pentru om, de unde numai o divinitate poate să urce în turn. De aceea niciun om, niciun ceasornicar uman n-a reușit până acum să repare orologiul. Cum am văzut, romanul te lasă să crezi că numai ființe capabile să se miște circular, fără să fie mișcate într-un astăzi veșnic – adică Dumnezeu și Fiul său (A. Gottfried și E. Gottfried în roman) – pot să atingă orologiul. Dintr-un punct de vedere ontologic, nimic indecent: omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, dar această imagine nu poate fi perfectă, așa cum este imaginea Fiului, născut în ființă pură și, în acest sens, nu poate contempla cu adevărat imaginile invizibile ale universului. Omul, la rândul său, poate să ajungă să călătorească oblic, adică după un compus dintre circularul (divin) și liniar (animal), dar așa e făcut omul, această substanță rațională, prinsă între abisul neantului și plenitudinea ființei, condamnat să urmeze fluviul vulgarei dorințe ale sale. 
Dacă doar Abraham și Fiul său sunt în măsură să urce în turn, numai ei pot să repare orologiul. Mai precis, Emanuel, Fiul, recentrează axa deviată a orologiului. Însă orologiul nu poate fi reparat total: boala orologiului reflectă Culpa primordială a omului, păcatul originar ca și condiție transcendentală. Odată ce Emanuel s-a revelat locuitorilor din Leindestardt și după ce orologiul a fost recentrat, lumea intră în criză: totuși toți știu de acum înainte că Fiul va reveni pentru a repara definitiv orologiul, dar această restaurare va coincide cu momentul în care durata va înceta să mai existe, în care timpul se va amesteca definitiv cu eternitatea, în care ființa, ascunsă în vox cordis, „va purta pe mâna ei de lumină câte un soare”. Între timp, să veghem. Este ceea ce uită oamenii de astăzi, după ce li s-a șters total capacitatea de a privi eshatologic lucrurile.
Cel ce va citi cele scrise va fi surprins de faptul că am folosit referințe clasice pentru a stabili o legătură între roman și actualitate. Sper însă că am dat suficiente argumente pentru a demonstra posibilitatea unei ieșiri din impasurile nihiliste prin exercițiul metafizic, căci, da, sunt convins că metafizica în sine este indispensabilă ca să te extirpi, să te extragi din toate mecanismele ce te împiedică să nădăjduiești. Prin urmare, Leindestardt este alegoria lumii, orologiul defect reprezentând, la rândul său, timpul cangrenat de vinovăția indusă de păcatul originar. Temporalitatea opusă nihilismului este așadar un timp al vegherii, adică o dispoziție critică, o așteptare deschisă în care ar putea să survină o schimbare substanțială în favoarea noastră. În criza coronavirusului, în schimb, nicio așteptare a ivirii unei schimbări de paradigmă, ci numai speranța cinică a reparării mecanismului tautologic din fața ochilor noștri scufundați în valul timpului. O criză fără criză. Există, ce-i drept, o escatologie în abordarea coronavirusului, dar una imanentă, care se reduce la întrebarea: oare trebuie să întârziem venirea Covid sau să o accelerăm (adică să ne izolăm, sau nu? Imunitatea colectivă, sau nu? Pasionant, de altfel, pentru cei care sunt fani ai statisticilor)? Îți dorești să scapi de boală în mod definitiv la fel cum îți dorești să fie reparat orologiul, uitând, scufundat în somnul metafizic, că boala însăși este un mister în mijlocul logicii contradicțiilor, un mister al unui dialog între invizibilul omului și lumea dincolo de percepția umană. Așadar, dincolo de perspectiva creștină pe care ne-o propune cartea, felul în care este așezată ascensiunea turnului ne amintește de misterul ființei al lui Gabriel Marcel, de secretul physis-ului lui Pierre Boutang sau încă de conștiința conștiinței a lui Ștefan Lupasco, adică o vibrație transcendentă ce împarte timpul spre avantajul nostru, între jumătate-livadă și jumătate-deșert. Nu este interzis să reunești acești trei autori la sfârșitul romanului Orologiu pentru a scăpa de tragedia înfricoșător-sanitară, cu nimic comică, de obsesia purității precum și de resemnarea față de timpul bolnav dintr-un spațiu sărac de lume, care ne amintește de Horațiu Sorge la începutul romanului, acest nou-născut bătrân ieșit din pântecul lui Damaris, tocind în burta acesteia și întrebându-se dacă va avea suficient timp pentru a scrie o teză de doctorat înainte să moară prematur... Prin acționarea dincolo de o falsă imanență, dincolo de nămolul aritmetic, recucerești pământurile unei non-transcendențe, unei imanențe sacre.
Să conchidem: cititorul trebuie să aleagă între nihilismul care creează în spațiul gol dintre subiectele închise în ghearele timpului, pintenii spațiului, și nădejdea celei de-a Doua veniri a lui Mesia, care ne îndreaptă spre comuniune. Relațiile fondate pe distanțarea autorizată de către internet par incapabile să umple acest gol, dacă nu ar fi speranța dialectică a unei comuniuni de tip nou, care să o depășească atât pe cea fizică cât și pe cea virtuală. Dar această presupunere se află dincolo de limitele acestui eseu, sau ale temporalității noastre. Mai mult, Vasile Chira face pariul celei de-a doua alegeri, în care subiectul, în căutarea unei speranțe, descoperă orizontul hermeneutic lângă care se cuibărește Credința. Dacă cititorul acceptă de bună voie să sufere proba adevărului, atunci, și numai atunci, se va ține pe pragul aionic al Transcendenței, metamorfozat pentru totdeauna. 

Autor: Pavel Bacanu