Aboneaza-te la newsletter





O înălțare

Iunie 2021

Cele povestite în cele ce urmează au la bază o scântă de adevăr. Denumirea întâmplărilor se poate să fi suferit de-a lungul anilor vreo schimbare, datorită nepriceperii minții omenești de a accepta miracolul, punând în schimb etichete oarecum mai ușor digerabile, cum ar fi „furt din avutul obștesc”, „dispariție” sau chiar „crimă nerezolvată”, cu prisosință, dacă vreun ziarist școlit la revistele de cancan a mai și înflorit oleacă evenimentele, întru vânzarea mai vârtoasă a cotidianului pe care îl deservea. 
Hodina era un orășel tipic de provincie, neglijat de nesfârșitul șir de primari și consilieri care nu făcuseră altceva de-a lungul anilor, decât să-i secătuiască bogățiile. Tăiaseră și vânduseră bună parte din pădurile care împodobiseră cândva dealurile din jur și singura investiție fusese deschiderea unei cariere de piatră pentru construcția drumurilor publice, tocmai deasupra unui potențial zăcământ de uraniu, care fusese sigilat pe vremuri cu un strat gros de ciment. Primarul de atunci dăduse a lehamite din mâini, categorisind jelania oamenilor drept legendă urbană, tocmai pentru a le arăta cârcotașilor că el, unul, nu credea în existența zăcământului și nici nu îi păsa de el. Oamenii însă vorbeau de luminițe stranii care păreau să danseze serile în jurul carierei și de țiuiturile ascuțite care străpungeau uneori liniștea nopții. 
Să fi fost ceva adevărat în toate cele, mai ales că și icoana făcătoare de minuni, aflată într-o firidă mai lăturalnică a bisericii celei vechi, catolică prin construcție, însă acaparată prin centralizarea unei singure credințe de stat încă pe vremea înaintării neabătute spre comunism, ne-fie-i țărâna ușoară, începuse să se comporte din ce în ce mai îngrijorător.
Biserica fusese înălțată de o mână de muncitori italieni catolici cu mai bine de un secol în urmă, veniți în așezare să construiască o linie de cale ferată, ultima făloșenie a boierului local de pe vremuri, ofrandă adusă nevestei pe care o furase dintr-o mănăstire de maici, cu o zi înainte de a depune jurămintele. Uniunea fusese blestemată și din partea familiei mirelui, dar și din aceea a miresei, culminând în pierderea a mai multor sarcini sau moartea copiilor la vârste fragede, până când boierul nu se jură să îmbuneze zeii prin ridicarea unui lăcaș sfânt, fie numai și pentru doi trei credincioși, nevasta, preotul care va fi fost să slujească și doi ministranți aduși cu familiile de pe unde se vor fi găsit papistași într-o regiune preponderent reformată. Problema fusese rezolvată în cele din urmă prin tocmirea muncitorilor italieni, care zidiră biserica în timp record, pentru a avea unde își mărturisi micile păcate și pentru a o preaslăvi pe maica sfântă, așa cum fuseseră obișnuiți pe meleagurile din care veniseră.
Icoana fusese adusă de pelerini tocmai din Viena și purta semnătura unui atelier de pictură renumit, pentru a fi depusă în firida cu pricina. De-a lungul anilor își făcu datoria cu cinste, chiar și după ce biserica fusese recvirată de noile puteri și pereții interiori fuseseră dați întâi cu var, pentru a fi pictată mai pe urmă cu fețe binevoitoare de sfinți. Icoanei însă îi ieșiseră vorbe de făcătoare de minuni, mai ales după ce o femeie se jurase că rămăsese grea după ce se rugase înaintea ei. Pictorul o înfățișase pe Maica Sfântă cu o salbă de mătănii în mâna dreaptă, care emana o lumină stranie la lăsarea serii, iar ea însăși părea că te urmărește cu privirea indiferent în ce colț al bisericii te-ai fi aflat, ba chiar și fața ei părea să își schimbe mimica, de la celest benevolentă la tristețe covârșitoare sau chiar furie. 
De când cu decorticarea dealului cu uraniul, expresia icoanei devenise din ce în ce mai gânditoare iar ochii ei lăcrimaseră în secret, chiar dacă nu fusese nimeni acolo să ateste miracolul. Bunii credincioși însă, cei care pășeau pragul bisericii măcar duminicile, ar fi putut să ateste mici schimbări stranii în „comportamentul” icoanei, dacă nu s-ar fi luat la harță și peste picior de fiecare dată, când aduceau vorba despre ea. Alui Gheorghe, bunăoară, pretinse că ar fi observat-o bătând din gene, ca o codană pe care ai necăjit-o și care își reprimă lacrimile. 
- Ți-o fi făcut cu ochiul, se băgă Vasile Suru, zis și Adăscăliței, da` important te mai afli, io-te la el!
Nana Floare, care tocmai trecea pe lângă dânșii, îi băgă un cot, ca din întâmplare, între coaste:
- Bărbați, ce să zic, trăzni-v-ar, pufni ea. Acuma și icoanele vă fac cu ochii, ni la ei!
Alui Gheorghe își înghiți cu osârdie replica, pentru că Nana Floare era un adversar de temut în plasarea replicilor usturătoare și n-ar fi vrut să se aleagă cu vreo ciufuleală sau, doamne ferește, cu vreo poreclă plină de batjocură. Rămase totuși cu imaginea icoanei în suflet și procedă ca un bărbat adevărat într-o atare situație: nu mai călcă pragul bisericii săptămâni de-a rândul, lăsându-și nevasta să meargă singură la liturghie și să caute să-l dezvinovățească în fel și chip înaintea celorlalți.
În acest timp, Raveca Iftode, cea care se întorsese pe vremuri tocmai din București, unde fusese adoptată de o familie de avocați, după ce comenduirea comunistă răsfirase copiii crucenenilor în toată țara pentru a opri molima de autodistrugere a sătenilor care pierduseră totul, de la pământul din străbuni transformat în ceapeuri, la libertate, trăgea să moară. Își făcuse datoria pe deplin, onorase reîntoarcerea în satul de baștină a descendenților cruceneni cu toată știința acumulată și cu toate pilele și relațiile strânse de-a lungul anilor de părinții adoptivi, pile și relații pe care le cultivase apoi și ea cu aceeași grijă, în detrimentul făuririi unei familii proprii.
Văzută dinafară, viața ei fusese un lung șir de triumfuri și realizări. Terminase toate școlile pe poziții fruntașe, fiind pe locul doi doar atunci când se nimerea în clasă vreo odraslă de ștab, care trebuia musai să poarte coronița la sfârșitul anului. Părinții adoptivi se întorseseră odată acasă cu dinții strepeziți de la o ședință în care dirigintele, cu câteva zile înainte de sfârșitul anului, explicase pe larg cum pusese ici-colo câte o notă mai mare, acolo unde trebuia, bunăoară, doar ca să ridice nivelul de concurență din clasă, numai spre binele elevilor. Evident că notele ei nu fuseseră îmbunătățite în felul acesta, astfel încât Raveca obținuse în acel an doar un loc secund în înșelătoarea ierarhie școlară, deși fusese cea mai chemată înaintea prezidiului, pentru a i se înmâna tot soiul de diplome și distincții. Cum însă nu avea apetitul deținerii titulaturilor și îi lipsea cu desăvârșire dorința de a da din coate pentru a deveni comandant de detașament, sau chiar de unitate, în clasele mai mici, ori secretar UTC în liceu, toate aceste mici hărțuiri trecuseră pe lângă ea, iar ea pe lângă ele ca rața prin apă, fără să se ude la picioare, cum i se părea uneori că o aude pe bunica Eulalia șoptindu-i veselă din urechea interioară. 
Părinții adoptivi, însă, cărora pierderea unicului fiu într-o epidemie de difterie le lăsase o ruptură imensă în suflete, o primiseră în viața lor ca pe o ofrandă pe altarul iubirii lor întrerupte atât de nefiresc. O școliseră cu grijă și dragoste, se bucuraseră de fiecare succes al ei ca de succesele lor proprii și ovaționaseră fără restrângeri când Raveca terminase studiile magna cum laude. Devenise a lor cu totul, de parcă ar fi fost născută de ei și nu de o femeie anonimă dintr-un sat neștiut de nimeni din inima Ardealului.
Iftode tatăl fusese un avocat fin, deținător de cunoștințe așezate pe toate rafturile posibile ale unei societăți care nu ierta și era incapabilă să uite. Sau, dimpotrivă, care nu uita și era incapabilă să ierte. Viața lor se scursese într-o liniște circumspectă, în aceeași vilă decrepită de pe aleea Cireșilor, pentru că avocatul știuse să ocolească orice înstrăinare forțată, orice obligație de luare în chirie pe vreun proaspăt îmbogățit al dictaturii proletare și evitase cu succes orice tentativă de a fi încadrat în lungul șir al chiaburilor și burghejilor cu averi și case numai bune de expropriat. Se strecurase prin viață cu abilitate, ba chiar se pomenise la un moment dat cu o aură de vizionar, după ce apărase la un proces niște zvăpăiate care lipiseră afișe belicoase tocmai pe pereții palatului regal. Raveca avusese de la cine să deprindă șiretlicurile meseriei și o făcuse cu prisosință. 
Bătrâna se propti gânditoare de baston, privind valurile jucăușe ale pârâului care străbătea fundul grădinii. Cândva, în copilăria ei îndepărtată, acolo fusese o cărare lăsată celor care voiau să taie drumul, din strada principală spre Braniște, trecând prin porțile neîncuiate ce legau între ele grădinile oamenilor. Pârâul rămăsese, dar porțile acelea de care își amintea dispăruseră într-o lume în care nu mai știai cine este prieten și cine dușman. Eulalia nu avusese dușmani și totuși, viața ei se năruise odată cu sfârșitul războiului și cooperativizarea care împinsese localnicii în cea mai ciudată formă de împotrivire socială. Oamenii se stinseseră rând pe rând, iar puterea răsfirase copiii rămași mai ceva ca vântul care răsfiră semințele căzute pe pământul bătătorit. 
Raveca se miră în sinea ei de valul de amintiri care o cuprinseseră. Imaginile și emoțiile se succedau fără să îi ceară îngăduință, scoțând la lumină tot ce reprimase în străfundul sufletului său de copil care pierduse cândva totul; nume, părinți, loc de baștină, credință.
O senzație vagă persista, abia palpabilă, făcând-o dintr-odată să se îndoiască de toți anii de educație materialistă. 
Hotărâtă să-i testeze viabilitatea, se aplecă cu grijă, așezând bastonul în iarbă. Se lăsă întâi în genunchi, apoi se așeză de-a binelea, gâfâind oleacă. Lăsă timpul să se scurgă nițel înainte de a se da pe spate, întinzându-se cu totul și simțind cum devine una cu pământul, cu aerul, cu susurul apei. Închise ochii și oftă ușor, mirată de forța cu care revenea amintirea refulată în subconștient.
Apoi se lăsă în voia vântului, cu mintea curios de fragedă, desprinzându-se de pământ și levitând, întâi oarecum sfios, neîncrezător, apoi din ce în ce mai pătrunsă de bucuria libertății.
Și dintr-odată amintirile năvăliră în șuvoi, fără opreliști, chipul doamnei Iftode, schimonosit de teamă și neînțelegere, vocea care îi interzicea să mai iasă vreodată nesupravegheată în grădina din spatele vilei, Iftode albindu-se la față de parcă ar fi văzut strigoi, dar și alte imagini, mai vechi, fața unei femei zâmbitoare, cuvinte șoptite duios, mâini care o susțineau ocrotitoare în elanul îmbătător al primelor levitații. Raveca nu își mai aducea aminte nici în ruptul capului de fețele părinților naturali, dispăruți cu atâția ani în urmă, icoanele imaginilor lor fiind înlocuite treptat cu fețe noi, drăgăstoase și acelea, de părinți adoptivi. Singurul reazem care o mai ținuse legată sufletește de copilăria atât de tragic întreruptă de hotărârea luată cândva de sfatul bătrânilor, reunit în șura lui Spânu’, care privea recucerirea celor doi metri legali de pământ de care nici partidul comunist și nici cooperativizarea nu i-ar fi putut văduvi, fusese fundul grădinii de legume a Eulaliei, cu pârâiașul care susura îmbietor, ascuns în umbra bălăriilor, grădină în care experimentase nevăzută de nimeni primele desprinderi stângace de solul obștesc. 
Raveca nu fusese nici în copilărie vreun copil popular. Ceilalți o consideraseră mai mereu o ciudată, una care te putea bate, cu ochii negri afundați în orbite, ocolind-o și lipsind-o de bucuria prieteniei de gașcă. Avusese totuși un prieten apropiat, Ostachi Fanca zis a` Spânului, care de-abia începuse să umble de-a bușilea pe vremea aceea, de unde și poziția sa de confident și adorator fidel al scurtelor levitații ce aveau loc în fața ochilor lui.
Acum își aducea aminte.
Zburase totdeauna la înălțimi nesemnificative, totdeauna aproape de nivelul solului și mai mereu în diminețile duminicilor, când sătenii migrau oricum spre lăcașurile de cult din care făceau parte, așa că probabilitatea ocheadelor curioase pe deasupra gardului Eulaliei erau reduse la minim.
Raveca se lăsă în sfârșit cotropită de noianul nestingherit al amintirilor.
Dintr-odată nu mai simțea povara anilor, a singurătății, doar atingerea calmă a vântului și căldura soarelui pe obraji. Zbura.
Tot atunci se iscă mare zarvă în biserica veche, unde preotul cel tânăr se pregătea să încheie liturghia cu anunțurile obișnuite pentru enoriași. Apetri avu proasta inspirație să ridice ochii la icoana Fecioarei, tocmai la timp s-o vadă cum se desprinde ușor din ramă și își ia zborul spre ceruri, cu umerii parcă apăsați de greutatea necredinței.
Alui Gheorghe icni tulburat, arătând cu degetul spre icoana care plutea acum în voie, ca un balon umplut cu heliu de absolvenți la terminarea școlii. Nana Floare izbucni în lacrimi. Oamenii începură să răcnească, ba unii chiar, loviți de iluminare, zbierau ca bezmeticii, minune, minune, să vină Papa, episcopul, cineva, dar, mai ales, se rugau de icoană să-i intre mințile în cap și să se întoarcă cuminte acolo, unde îi era locul, în firida bisericii. Asta însă nu se întâmplă.
Adevărata minune apăru înaintea lor în toată măreția ei abia mai târziu, când începură să curgă poveștile a două apariții care se pierduseră în înaltul cerului, zburând în bună înțelegere alături, icoana făcătoare de minuni a Fecioarei și Raveca Iftode a Eulaliei, ciudata.
Și niciuna dintre ele nu se mai întoarse vreodată.

 

Autor: Simone Györfi