Aboneaza-te la newsletter





Să fii viu e simplu

Iunie 2021

Adrian Suciu, Tratat de mers pe ape, 
Editura Tribuna, 
Cluj-Napoca, 2020

Tratat de mers pe ape este cel mai recent volum de poezii al lui Adrian Suciu. El a debutat în anul 1993 cu volumul de poezii E toamnă printre femei și în lume, pe când se afla la Cluj-Napoca, fiind pe atunci și membru coordonator al cenaclului Echinox. De atunci, a urmat un parcurs destul de complex, de la Cluj, la București, urmând alte cărți de poezii, dar și volume de proză și publicistică, așadar activitatea sa scriitoricească este extinsă pe multiple planuri. Referindu-se la publicistica și poezia lui Adrian Suciu, scriitorul clujean Adrian Țion precizează: ...el și-a exersat condeiul, dintru început, în fascinația avântului poetic și în mușcătura acidă, curajoasă a pamfletului politic, performând atât în poezie cât și în gazetărie. Cele două dimensiuni ale scrisului său ni-l recomandă în ce are el mai particular, ca pe un spadasin liric în luptă cu stihiile prezentului. Această conjunctură livrescă a lăsat urme vizibile în creația sa ulterioară, mai ales la nivelul incisivității, expresiei nefardate și a inventarului lingvistic inconoclast (Adrian Țion, Poeți clujeni postdecembriști, 2020). Tocmai pe această „expresie nefardată” cred că s-ar putea miza cel mai tare. Deși îl cunosc de ceva vreme, mai precis de aproape șase ani, fiind participantă la întâlnirile Cenaclului 9, nu aș putea să-l definesc pe Adrian Suciu într-un fel anume, este un om care oricând îți poate spune ceva la care să te gândești zile în șir. Adrian Suciu este un poet, dar și un om al scenei, un om de televiziune, un „performer” în anumite momente, aducând alături de aceste trăsături simplitatea și autenticul împinse spre rebel, dar și o tentă mistică. Fără îndoială cele mai multe răspunsuri se află în poeziile sale, deci dacă vrem să-l descoperim acolo ar trebui să-l căutăm. Acest filon mistic a căpătat amploare mai ales în ultimele volume de poezii, dar în opinia mea el a fost mereu prezent într-o formă neconvențională printr-o constantă aplecare spre elementul feminin. Spun element, deși aș putea să spun mai simplu femei, dar începând de la femei ca figuri erotice și apoi prin dragoste ca o formă de suferință și de cunoaștere, Adrian Suciu a fost într-o continuă explorare a acestei laturi, preferând în locul abstractizărilor vane, prezențele cât se poate de concrete ale femeilor din jurul lui, ale adunărilor cu prietenii în „beții tandre”, ale meselor din cârciumi.
Ca să revenim la volumul de față, dacă ne referim la titlu, Tratat de mers pe ape este un concept mai vechi al lui Adrian Suciu, un fel de brand, dar și un fel de cupolă metaforică unde și-a reunit de-a lungul timpului mai multe notații, cugetări, iar acum iată că acest concept de inspirație biblică dă numele unui volum de poezii. De altfel, cred că este un soi de continuare a precedentului volum, numit Profetul popular (apărut în anul 2015), în care are loc o autodefinire, nu lipsită de ironie. În Tratatul de mers pe ape, Adrian Suciu încearcă, în opinia mea, să ne transmită un fel de „îndreptar” despre cum ar fi desprinderea de ceea ce e convențional, de material, de sânge, pentru că poezia, un fel de cadou al lumii de dincolo și un dar, ne ajută cumva să vedem și să avem „vedenii”, de fapt, e calea spre miracol. Miracolul însă e într-o strânsă legătură cu credința, cu renunțarea și cu suferința. Și chiar cu o autoflagelare, căci trupul nu este decât un instrument, așa cum am aflat tot de la el cândva. O „biciuire” a cuvintelor poate fi realizată și prin asocieri, precum: Un film porno romantic, ...eu/ am exersat arta indiferenței/ iar tu voluptatea de a fi nevinovată, Trupul tău e abstract și numai mintea concretă, Sunt trist că mă îmbăt vesel, ...pasiunea mistuitoare dintr-o frigidă și un impotent și așa mai departe. Asocierile sunt frapante de multe ori, dar fac parte din acest univers poetic în care nimic nu e ce pare a fi. În acest sens, o poezie de dragoste nu e o poezie de dragoste, o poezie despre alcool nu este o poezie despre alcool și tot așa. Amintind de episodul biblic cu Iisus și Apostolul Petru, care stă la baza mitului mersului pe ape, Menuț Maximinian conchide în cronica sa despre Tratat: Așa că de ce nu ar fi și poezia salvatoare (doar să crezi în ea) într-o lume în care avem nevoie de cuvinte care să fie ca o casă pentru sufletul nostru. 
Poate și ea prin forța cuvântului să te plimbe pe mări, să te facă să crezi în veșnicie, să fii ucenicul ei pe calea plină de imagini. Coborâte din rai sau din întunecimea pământului (Menuț Maximinian, Revista Tribuna, nr. 446, 2021).  
Ceea ce e caracteristic poeziilor lui Adrian Suciu, în opinia mea, este faptul că dincolo de a transmite o stare, dincolo de metafore, pe care oricine le poate simți și interpreta în funcție de propria percepție, se găsește un strat al unei învățături, un fel de miez, și acest miez nu mai este fluid, ci are același înțeles pentru toți, însă accesibilitatea lui este extrem de limitată, pentru că presupune anumite abilități, cunoștințe, chiar instruire. Și când zic instruire nu mă refer neapărat la referințe livrești sau la nu știu ce parcursuri intelectuale, știut fiind că Adrian Suciu este în același timp adept al simplității reduse la esență, al lipsei de orice zorzoane inutile și al naturii. E suficient să citești cartea de față fiind tu însuți. Am surprins acest lucru încă de la prima poezie pe care am citit-o mai mulți ani în urmă și care se numea Sfaturi pentru tinerele femei, fără să știu atunci foarte multe poezii de-ale lui și fără să-l cunosc personal. 
Câteva coordonate/simboluri/recurențe ale poeziei lui Adrian Suciu, întâlnite și filtrate și în Tratat de mers pe ape: elementul feminin predominant, care stă la baza lumii (Când toate se vor sfârși în vreun fel/ ultimul ochi văzător va fi de femeie...), natura, lipsa de importanță a curgerii timpului, roata (șarpele), câinele (ca reprezentare a non-umanului) și cârciuma. Cârciuma este un motiv foarte des întâlnit în poeziile lui Adrian Suciu fiind un fel de topos, un spațiu unde mai degrabă au loc ritualuri, vezi de exemplu poemul Sunt trist că mă îmbăt vesel din Tratat de mers pe ape: Orice produs distilat e un semn al prezenței divine. Dacă/ nu era Dumnezeu să facă omul, omul nu putea să facă alcoolul/ Iată cum cel pasionat de adevăr nu poate ocoli paharul continuând mai departe: ...Crâșma din colț e un autobuz/ Mai urcă unul o stație două, mai citește ziarul... Ori din Lacrimi la bufetul gării: În cârciuma asta, la mese, se fumează/ se bea și se plânge, dar nu se mănâncă/ nimic niciodată. Numai cine a murit adesea... sau un loc al împărtășirii: care va spune atât: Să nu rămână nimeni singur la masă!/ De la oricare masă un cap va cădea! 
Aș remarca, citind Apocalipsa după Suciu, (poem construit în capitole, asemenea unei construcții epice), și făcând o analogie cu poemul Suciu din volumul anterior, Profetul popular, faptul că tonul a devenit mai grav, iar ironia s-a mai disipat. În poemul Apocalipsa după Suciu avem de a face și cu o ars poetica: Lumina a visat Cuvântul/ și Cuvântul a umbrit Lumina. Au zămislit un bastard/ și i-au lăsat lui cârmuirea celor pierduți. De aceea/ l-au numit poezie fiindcă a fost o lesă pentru morți/ care le-a îngăduit să se târască/ pe ei înșiși ca pe niște câini îndărătnici./ Să se târască pe ei înșiși în patul femeilor/ ca pe niște trădători la uitare, iar erotismul voit provocator și colorat din poemul Suciu lasă loc unor reprezentări mai degrabă subînțelese, sugestii onirice, demne de tablouri ale lui Salvador Dali. Comparația dintre cele două poeme poate părea ușor forțată, dar ambele țin de autodefinire, doar că în registre total diferite și la distanță de ani, între timp efervescența cenaclurilor literare, fiind înlocuită cu o singurătate asumată și cu o viziune asupra lumii mai detașată, dar mai amară. 
E suficient să crezi în poezie, iar în Tratatul de mers pe ape vei găsi cu ușurință câteva formule cu care poți umbla pe ape, trebuie doar să fii un pic atent, ca de exemplu: Să fii viu e simplu:/ Trebuie doar să-l vezi pe Dumnezeu în genunchi/ și să plângi până se înmoaie paltonul..., Marile iubiri pe care le cântă poeții/ sunt focuri de paie și cerul/ doar un portofel cu ceva mărunțiș în el sau Capacitatea de a suferi este singura trăsătură umană./ Din ea răsar femeia, roata și cuvântul./ Carne, căldură și apă din cer. sau Nu plâng nimic din trecut: trecutul e mai mort/ decât vocea valurilor din inima melcilor din cochiliile/ sfărâmate din nisipul din tencuiala casei bunicilor./ Nu plâng nimic din viitor: viitorul mi-e mai necunoscut/ decât sufletul meu, ori Privite de foarte aproape, formele ascuțite/ sunt ovale și line. Privit de foarte departe,/ cerul e prietenos./ Nu există decât un continuu reglaj al distanței/ privirii.
În încheiere, o să spun ceva banal, dar util, cred eu. Nu pot decât să-mi doresc ca aceia care vor avea ocazia să aibă acest volum de poezii să-l citească atent și cu migală. Dacă am ajunge măcar la 1% înțelegere privind ceea ce ni se întâmplă zilnic și tot ar fi ceva. Adrian Suciu e cu noi în toată povestea asta, în care nimic nu e ce pare a fi.

Autor: Irina Lazăr