Aboneaza-te la newsletter





O rezervaţie pentru cei frumoşi

Iunie 2021

De-a lungul vieţii am încercat să văd lumea şi nu ştiu dacă am avut vreodată curajul să o privesc altfel, decât din perspectiva mea îngustă. Subiectivă, da. Superficial câteodată, alergând mereu. Şi mereu printr-o fereastră, printr-o lentilă, niciodată direct, niciodată pe de-a-ntregul. Şi cum aş putea rezista la toată suferinţa, la violenţa şi nesăbuinţa dintre oameni? Să vezi un discipol al Răului, să producă deliberat durere, e un spectacol la care nu pot să asist, ştiind că nu am puterea de a le curma. Şi atunci mă mulţumesc cu secvenţe pe care mintea şi sufletul meu le poate accepta, fărâme de nedreptate, de ură, de prostie agresivă, de orbire cu care mă imunizez treptat, într-o geometrică progresie de supravieţuire.
Nu există ochi perfect şi mai bine că e aşa. Tocmai aceste mici defecte ne feresc de esenţa tot mai otrăvită a lumii, obligându-ne la adaptare, la ferestre, la vitralii ori lentile. Ca să duc mai departe metafora, vă invit într-o agendă, nu medicală, ci sentimentală despre bolile privirii de care scriitorul e poate mai adesea afectat, dar nu mai puţin vinovat dacă refuză căutarea, clipa de luciditate, secunda de curaj şi de sinceritate pentru a privi chipul hidos al lumii şi văzându-l să nu-l uite. Sau să-l uite.
Alacrimia sau Sindromul ochiului uscat ar fi, în versiunea mea, boala celor ce observă, dar trec mai departe, fără ca nimic să le trezească sufletul amorţit. Uscată privire, ca un copac invadat de paraziţi din care seva s-a retras, şi numai rădăcinile îl mai ţin, aparenţă umană.  
Dezlipirea de retină apare atunci când straturile retinei se separă, iar în retina noastră sentimentală se întâmplă dezastre şi ochiul nostru interior nu mai poate să vadă Răul în forma lui concretă şi îşi desface foile privirii, ca într-un exerciţiu disperat de a rarefia consistenţa memoriei vizuale. Orice parte a retinei care este dezlipită nu poate trimite semnale vizuale la creier şi, astfel, inima din creierul nostru se linişteşte, sărmana. Ar fi un demers asemănător autofagiei, când pentru libertate îţi rozi mâna prinsă-n cătuşă. 
Mai spune cartea de infecţia virală a corneei, acea porţiunea anterioară a globului ocular ce trebuie să se comporte, în mod normal, ca un geam curat. Dar când murdăria din jur face straturi groase, ce se adună mereu, cum să-ţi păstrezi fereastra sufletului curată, sănătoasă, pură? Se mai spune despre cornee că este unul dintre organele cele mai sensibile la durere din corpul uman. Acolo, în miezul durerii culese cu văzul din tot ceea ce ajunge în faţa ochilor, ai nevoie de Doctorul sufletelor, să vină cu amestecul divin de tină şi să te spele de infecţia acestei lumi putrede, agresate de prostia instituţionalizată. 
Să mai amintesc de inflamaţia nervului optic şi de faptul că nu se cunosc cauzele unei asemenea reacţii? În multe cazuri aceasta apare fără motive externe aparente, spun cei ce se pricep, că poate ea vine în prezenţa unei alte tulburări în organism, ca de exemplu o infecţie. Dar oare cum se apără omul de multiplele infecţii ale lumii contemporane, când moralitatea e dată deoparte, când individul se vede în singularitate absolută? Sau poate să vă spun despre cataractă, opacifierea cristalinului natural al ochiului, când tot ce a fost de suportat ai suportat şi tragi cortina peste accente, excese, culori stridente şi te mulţumeşti cu vagi contururi, cu clar-obscurul unei vieţi întoarse spre sine. 
Dar scriitorul? Simte el enorm şi vede monstruos? Drumurile sunt multe, călătoriile uşoare, cele cu compromisuri, mai ales. Activismul poate fi pentru scriitor o cale, una nu la îndemâna oricui şi greu de parcurs. Avem încă scriitori care au îndrăznit să spună adevărul, al lor, fireşte. Până când libertatea de expresie este o opţiune morală, mai putem vorbi despre viaţa scriitorului în lume, dar când cuvântul e pedepsit, când delictul de faptă şi gând atrage privarea de libertăţile fundamentale, rămâne doar amintirea unei lumi în viaţa scriitorului. E om, şi slab şi vai, supus greşelii! Numai să nu trăiască prea mult, să vadă consecinţele retragerii din lume, consecinţele cataractei şi ale pasivităţii, ori, mai grav, ale compromisurilor făcute de dragul unor favoruri. Cât de uşor se vinde sufletul o ştim, o ştiu şi cei ce şi l-au contemplat în puşcării. S-au întâlnit acolo cu Lumina ori şi-au vândut ortacii pentru un blid în plus de arpacaş? Să-i judece istoria şi conştiinţa lor! 
În puţinătatea spiritului, se caută identităţi şi-acum e moda să-mbrăţişezi o atitudine, o soartă. Am să mă alătur şi eu o singură dată contingentului şi văzând absurdul contemporan, neantul spre care aleargă umanitatea lipsită de splendoare, voi spune: Je suis Béranger!
„Nu mă înfrîngeți voi pe mine. (Se adresează tuturor capetelor de rinoceri:) N-am să vin după voi, nu vă înțeleg. Eu rămîn ce-am fost. Sînt o ființă umană. O ființă omenească. (...) Nu mai vreau să-i aud. O să-mi pun vată-n urechi. Nu există altă soluție decît să-i conving. Să-i conving de ce? Și sînt oare reversibile mutațiile? Ai? Or fi ele reversibile? Asta ar fi o muncă de Hercule. E mai presus de forțele mele. Mai întîi că, pentru a-i convinge, ar trebui să le vorbesc. Iar ca să le pot vorbi, ar trebui să învăț limba lor”. 
Sau ei s-o învețe pe-a mea? Dar eu ce limbă vorbesc? Care-i limba mea? (...) Nefericit e cel ce vrea să-și păstreze originalitatea! Ei bine, asta este, am să mă apăr împotriva tuturor, am să mă apăr! (...) Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sînt ultimul om și voi rămîne așa pînă la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!” (Eugen Ionescu, Rinocerii)
Ce va fi de aici înainte nu-i greu de imaginat. Răspunderea de-a pune ordine în lucruri o avem toţi, dar dacă ne privim imaginea în sfera strictă a unei intertextualităţi caracteristice acum conceptului distorsionat de cultură, de conştiinţă, de lume, putem cădea în capcana intelectualului neînţeles, tipar comod şi binecunoscut. Viteza cu care societatea preluată de obscure interese îndreaptă omenirea spre punctul ei zero arată, pentru cei ce mai au privirea limpede şi nepătată, neviciată de slăbiciuni şi interese personale, că ni se propune cu înverşunare o reciclare a vechiului primordial, a omului croit în alte tipare, unde patul lui Procust e măsura, instinctul animalic. Diversele forme de dizidenţă sunt opţiunea celor ce nu-s dispuşi să-şi plece capul. Câtă vreme cartea mai e suport al memoriei, un obiect al libertăţii de gândire, atât de necesară, pe cât de implicit subversivă, cât timp gândirea critică nu e întunecată de grija excesivă pentru propriul trup, mai e o şansă pentru noi de-a nu deveni victime sigure ale unei lumi dezrădăcinate şi impure. Solilocviile unui scriitor nu mai au cititori, eroii lumii contemporane au scenă mondială, iar el, scriitorul, solitar printre rinoceri, dacă vrea, trebuie să-şi găsească formule de rezervă, defensive, retrăgându-se din zgomotul lumii. Va găsi acolo răspuns dilemelor insolvabile? Va folosi cuiva răspunsul? 
În spaţiul gol al modernităţii, singurătatea unui om, fie el scriitor, gânditor sau actor, povara dilemelor, responsabilitatea faptelor, efectul omisiunii te pot absoarbe, rotindu-se concentric, ameţitor, până când nebunia va fi nu doar o simplă etichetă asumată histrionic, parte a unui disperat mecanism defensiv, un artefact în tactica de luptă, o barieră între faptă şi gând, ci o rezervaţie pentru cei frumoşi.
Nu poţi rămâne lucid în haosul existenţei umane contemporane, văzul e tulburat ca să nu poţi distinge victima de călău, dar să rămâi echilibrat într-o lume dezechilibrată, să nu faci saltul în golul promovat în multicolore imagini, iată provocarea pentru fiecare. Poţi să treci peste otrava picurată zilnic, să anulezi efectul paralizant al realităţii, chiar să instaurezi imperativul faptei. Vor spune că eşti smintit şi nu vor greşi, căci vei fi la fel de smintit precum lumea ce îşi adânceşte acum conturul. Haosul îşi pune inevitabil marca pe trăirile şi manifestările oamenilor, dar nu trebuie să-l pună şi pe sufletul celor ce cunosc, înţeleg, judecă şi cântăresc viaţa şi gândul. Timpul răscumpărării conştiinţei poate să nu mai existe.
Luciditatea e necesară contextului social absurd, alimentat politic şi ideologic, iar salvarea propriei identităţi face din fiecare un posibil chip al dizidenţei, chiar dacă solidarizarea e tot mai puţin probabilă, căci rinocerii cântă, nu-i aşa, atât de ispititor! Tocmai această contextualizare politică ne-ar putea oferi garanţia lucidităţii, văzându-i pe ceilalţi disperaţi de a fi stăpâni cu orice preţ, tulburaţi de vârtejul toxic al celor puternici şi înspăimântaţi că o zvâcnire de demnitate, un pas în afara curentului va atrage inevitabil linşajul din partea liderilor haosului. Până când textura unei dialectici limpezi rămâne vizibilă şi palpabilă între scriitor şi lumea din jurul său şi de pretutindeni, precum fuseseră Cortinele de Fier şi alte structuri dictatoriale, antiumane, valorile pe care fiecare s-a clădit moral, intelectual şi uman îl vor ţine deasupra tuturor şi va putea reprezenta o geamandură sufletelor rătăcite. 
Sincronizând puterea gândului curat cu iubirea de semeni, rămânând fidel idealurilor ce-ţi animă viaţa de la trezirea conştiinţei, vei putea desincroniza absurdul şi monstruosul mecanism distructiv prin care lumea contemporană îşi caută discipoli. Restul e zgomot inutil, pulbere pe drumuri care duc nicăieri. „Restul e tăcere”.

Autor: Alice Valeria Micu