Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: Câinele japonez (2013)

Iunie 2021

Gen: dramă  
Durată: 90 min
Regizor: Tudor Cristian Jurgiu 
Scenarist: Ioan Antoci, Gabriel Gheorghe, Tudor Cristian Jurgiu
Roluri principale: Victor Rebengiuc, Șerban Pavlu
Filmat în: România
Limbi vorbite în film: română, japoneză
Premii și nominalizări: filmul a fost propunerea oficială la cea de-a 87-a ediție a Premiilor Oscar din 2015, la categoria Cel mai bun film străin. A fost nominalizat la premiile Gopo-2014 la multiple categorii: Cel mai bun film (lungmetraj) (Tudor Cristian Jurgiu), Cel mai bun actor într-un rol secundar într-un film de lungmetraj ficţiune (Șerban Pavlu), Cea mai bună imagine (lungmetraj) (Andrei Butică), Cel mai bun sunet (lungmetraj) (Vlad Voinescu, Filip Mureșan), Cele mai bune decoruri (lungmetraj ficţiune) (Cezara Armașu) și a câștigat Premiul „Opera Prima”, UCIN – România, 2013, Cel mai bun film, Festivalul Internațional de la Varșovia – Polonia, 2013, Cel mai bun film, Festivalul Internațional de Film de la Vilnius – Lituania, 2014, Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Debut (Tudor Cristian Jurgiu), Festivalul Internațional de Film Transilvania – România, 2014, Cel mai bun actor într-un rol principal într-un film de lungmetraj ficţiune (Victor Rebengiuc), Premiile Gopo – România, 2014.

De curând am citit două romane românești: Cireșe amare al Lilianei Nechita și În spatele blocului de Mara Wagner. În literatura la care am acces și pe care o prefer, deseori internațională, numele delicate și rarisime ale unor autoare autohtone, moderne, nu sunt ocurențe întâmplătoare. În manualele școlare, în care cu dificultate vocile feminine își găsesc locul, ritmul canonic ar putea fi întrerupt, măcar fragmentar, de astfel de punctări empatice și sensibile ale unui lumi concrete pe care o cunoaștem și pe care o trăim. Sunt texte cu care cititorul actual ar putea empatiza pe deplin, dar ar putea fi și volute în tratarea tematică impusă de curricula școlară.
În mod similar, ca un element de contrapunct într-o fugă, tot de curând am văzut un film românesc. E drept, ceva mai vechi. Filmul a fost turnat și lansat în 2013 și rezonează perfect cu lecturile mai sus amintite. Aceeași temă a familiei, recurentă în literatura și-n cinematografia modernă și care permite varii interpretări mi-a pus în față un Victor Rebengiuc pe a cărui voce, apropo de literatură, am desprins-o greu de aceea a unui Moromete aspru și îndurerat. În punctele sale tangente, Moș Costache (rolul pe care acesta-l interpretează) și Moromete sunt glasuri ale paternității care se disipează în contextul unei schimbări greu de înghițit. Dacă pe Moromete-l trădează fiii care fug de acasă cu averea familiei, pe Costache îl lasă în urmă și fără explicații un fiu, Ticu (Șerban Pavlu), care decide că viața pe care și-o dorește e, cu siguranță, în altă parte. Aceeași dorință de a păstra pământul pentru copilul său îl muncește și pe Costache, cu toate că investitorul îl presează. Nu banii, nu negocierea prețului pe metrul pătrat, deși moșneagul e conștient de tertipurile investitorului, îl fac să tărăgăneze târgul, ci gândul că bucata aceea ar putea, simbolic să reîntregească familia. Fuga de acasă de dinaintea celui de-al Doilea Război pe care-o studiază toți elevii de liceu se prelungește în șuvoiul neîntrerupt al emigranților moderni. O altă prăpastie se cască, cu alte implicații sociale, dar cu aceeași dezrădăcinare pe care plecarea de acasă o presupune.
 În urma inundațiilor care i-au luat și casă și soție și cu-n fiu plecat tocmai în Tokyo, bătrânul e mai singur ca niciodată. 
Filmul nu abundă de dialoguri inutile. Camera înregistrează mișcările unui om care încearcă să salveze ce-a mai rămas din calea potopului, care acceptă cu greu ajutorul vecinilor și care-și întărește pereții unei cochilii fizice și sufletești. Atunci când primește veste că, după ani, Ticu se întoarce acasă, mecanismul său sufletesc se dinamizează. Dar nu doar fiul revine, ci și familia acestuia, iar nepotul (Koji), pe jumătate japonez, aduce provocări afective neașteptate.
Imaginile vor fi cinefilului român familiare. Camera se oprește asupra unor activități cotidiene, iar oglindirile din scena de început au ceva dintr-un Brughel cel Bătrân campestru și autohtonizat. Ochiul de estet al lui Andrei Butică surprinde gardul inegal, lipsa de curent electric, haina bună de duminică, prăvălia satului unde Răducu mai rezolvă câte-o temă când poate. Ele sunt elemente care țin de un topos recognoscibil și pe care unii dintre noi îl privim cu melancolie/duioșie, iar alții cu reproș. Cu reproșul unei estetizări pe care mediul pauper a oferit-o constant ca fundal pentru filmele de după ’90. Este însă în abordarea lui Jurgiu ceva proaspăt, neclișeic, care mie mi-a plăcut. Filmul de debut al acestui regizor este o promisiune și-o provocare deodată. Tot de sub bagheta sa au ieșit la iveală câteva scurt metraje: Nunta lui Oli (2009), În acvariu (2013), în care eroina se ascunde și apoi are parte de o întâlnire neașteptată.

Autor: Simona Ardelean