Aboneaza-te la newsletter





Solilocvii inutile

Iunie 2021

Pentru inteligenţă, prostia este un aliat inocent, pentru prostie, inteligenţa este un inamic periculos. Inteligenţa se poate folosi bine şi de prostie, prostia se foloseşte rău chiar şi de cea mai strălucită inteligenţă. Paradoxul prostiei constă în faptul că ea rămîne constantă chiar dacă scade vertiginos numărul proştilor. Indiferent de număr, ea funcţionează la maximalitatea posibilităţilor ei. Pe cînd înţelepciunea evoluează doar în relativul posibilităţii, în marja de eroare a prostiei. 
Înţelepciunea este prostie învinsă. Grea e prostia care se crede inteligentă, insuportabilă cea care delirează în savanterii. Prin definiţie, prostia e ostentativă sau nu e deloc. Prostia este tautologia absolută a vieţii, fundătura ei hipnotizantă. Stadiul final al prostiei este chiar elogiul inteligent adus clipă de clipă acesteia, înăbuşirea totală a oricărei diferenţieri făcute pe criterii riguroase de competenţă. Cînd aproape toate gesturile o adeveresc, cînd minţile se lasă pradă vortexului ei aneantizant, prostia devine normă, pedanterie socială, succes irefragabil. Căci ce este mai nostim decît să fii mai prost decît un buştean şi să trăieşti belfereşte chiar pe seama acestui fapt? Întotdeauna prostia s-a bucurat de cele mai bune perspective, dar acum s-a ajuns la apogeu. Niciodată nu s-au aliat atîtea minţi retarde pentru a-i asigura acest statut inamovibil. A ajuns să lucreze bine şi profitabil chiar şi cu divinitatea. După lupte seculare de contraselecţie valorică, noua „elită” a devenit mediocritatea venală, a cărei nesimţire obeză inhibă şi înlătură orice competenţă şi meritocraţie. Prostia şi incompetenţa produc cele mai rapide consecinţe. Toţi cei care şi-au falsificat destinul prin tot felul de tertipuri lucrează cu sîrg şi cu maximă incompetenţă la delabrarea generalizată, care ne cuprinde ca un turbion. Valoarea şi competenţa rămîn deziderate fantasmagorice, îmbrăţişate de tot mai puţini, în timp ce simplicitatea şi superficialitatea voioasă au devenit unitatea de măsură a succesului măsluit, garanţia oricărei parveniri. Cu asemenea ipochimeni maloneşti la cîrmă, nu ne putem îndrepta decît spre un colaps previzibil. Poate că ar fi mai bine să capotăm dramatic forțînd limitele valorii decît să dăinuim veseli din eșec în eșec. 
Asistăm la cea mai josnică fraudă socială: prostia dîndu-se drept înţelepciune, ocupîndu-i acesteia locul printr-o perversă substituţie. Prostia a devenit cel mai rentabil liant social, unul practicat în mod cucernic, cu o suspectă deschidere ecumenică. Nu este mult pînă cînd majoritatea oamenilor va purta prostia ca pe o stea în frunte. Şi va fi vai şi amar de cei pe a căror frunte nu va străluci inaugural steaua ei…
*
Exersarea imaginarului este o practică pe care am deprins-o încă de mic. După ce l-am fundamentat teoretic prin intermediul basmului, am început să îl pun la lucru zi după zi, în îndelungi și monotone peregrinări campestre. Sînt, într-un anumit fel, un imaginarolog calificat în practicarea plictisului, unul care trăiește mai mult pe spinarea realităților pe care i le-am putut smulge.
*
Starea de răgaz şi contemplaţie măsoară timpul în non-temporalitatea sa. Căci aceasta este posibilă doar din afara timpului, ca deconectare de la scurgerea sa. Încîntarea pură, dincolo de orice determinaţii, căderea în lenea meditativă fisurează pentru o clipă relaţia spaţiu-timp, aruncîndu-ne în fascinaţia plutirii golite de orice conţinut real. În această pauză existenţială fiinţa devine una cu timpul, eliberîndu-se reciproc. Dacă timpul curge de peste tot, spaţiul ne apare bifurcat, localizabil, chiar dacă şi el se difuzează în toată cardinalitatea sa. Într-un anumit sens, s-ar putea ca timpul şi spaţiul să fie doar simple impresii produse de om, pe care le suprapunem peste exterioritatea noastră imediată. Noi trăim timpul şi spaţiul în mod unic, ca experienţe aproape incomunicabile. Din punct de vedere al trăirii spaţio-temporale, fiecare este singur pe lume. Nimeni nu poate trăi în timpul sau în spaţiul altcuiva, după cum nimeni nu poate cîştiga timp şi spaţiu decît în măsura în care le poate interioriza. Infinitatea timpului şi a spaţiului trece prin om, singurul care are o referenţialitate subiectivă a acestora. Realitatea spaţio-temporală există din momentul în care măcar un singur om ştie că există. Conştiinţa faptului că există produce fenomenul numit lume.
*
Ar trebui să nu putem muri pînă nu epuizăm vitalitatea fiecărui organ al corpului, a fiecărei celule, nu să fim la cheremul avatarelor unui organ singular. Ar trebui să murim concomitent cu toate organele, să le smulgem ultimele rămăşiţe de viaţă, nu doar cu unul sau cu două. Dacă nu putem trăi normal decît cu toate organele valide, de ce putem muri doar cu deficienţa şi răzvrătirea unuia? Cine a stabilit această inechitate între viaţă şi moarte?

 

Autor: Ioan F. Pop