Aboneaza-te la newsletter





Poesis

Iunie 2021

ANA ARDELEANU

 

 

biciul unui fulger

 

fulgerul de noapte

nu reuşeşte să-l separe pe unu de doi

iar doi este prea mult pentru o simplă plăcere

din care un singur dar ar putea fi oferit

şi-un singur fir de aţă

poate fi trecut

ca o veste

prin urechile animatorului

ce nu a renunţat la ideea de-a o coase

pe mâneca largă

 

însă biciul

ce m-a ajuns din urmă

ca un blestem

este despre ceea ce nu am promis niciodată

pentru că niciodată n-am practicat

teoria relativităţii

nici a punerii apei în vin

nu pentru că nu ar fi necesar

ci pentru că am strica modelul de viaţă

oricui ar întinde mâna după câştig

după ceea ce abţine rostul

de la o moarte mai uşoară

 

 

am gustul dulce

 

al infinitului tău

îmi umplu cană roşie cu vin

şi mai rămâne

 

inima bate ritmul

în toba mare

irosind albastrul din tubul de oxigen

încât raţiunea să nu poată demonstra

în următorul capitol

că oxigenul refuză a treia ofertă

şi chiar pe a doua

asta nu pentru că albastrul ar fi vinovat

ci felul cum stau păpuşile gonflabile

cu pieptul dezgolit

pentru a primi oxigen

cu o rată de salvare foarte ridicată

ascunzând sub pleoape

un întreg popor de dorinţe şi remuşcări

scrise în reţete unice

pe care numai infinitul tău

le poate elibera

 

 

 

RODICA DRAGOMIR

 

Ochiul plâns

 

Stăm cu mâinile întinse
peste golul dintre noi –

fiecare în partea lui de timp.

La zidul plângerii ne-au rămas
umbrele nepăzite.
Singurătăţile noastre s-au rătăcit
pe puntea suspinelor.

Atârnăm parcă, scuturaţi de ţărână,
de aripile unor heruvimi osteniţi.

E timpul tainei

ce se cere dezlegată,
dar zboru-i ofilit şi
ochiul plâns.

 

 

 

 

 

 

CAMELIA BUZATU

 

 

Camera de egalizare

 

Aș avea nevoie

de un spațiu asemănător camerei de egalizare a presiunii,

ceva între o colibă și un „mansion”, de exemplu,

ca să nu ard treptele spre următoarea destinație

cu matca aceasta nouă va fi nevoie să mă obișnuiesc.

Atentă ca nu cumva eul meu plutitor

să se-ncurce în fâșiile de aer

despicate de îngeri cu vârful aripii

pe ușa menită o să intru în genunchi,

scuturându-mă de gânduri ca de promoroacă,

sufletul meu va trebui să se acomodeze

cu-acel cuier în care se-agață toate învelișurile lumești,

cu papucii în care se vor îndesa

toți pașii făcuți cu și fără rost

și fereastra de la care o să-mi scutur

inima de toate emoțiile vechi.

Ca să meșteresc un zbor frumos

ar trebui să iau cu mine amintirea unor pescăruși

sau porumbei,

și cântul mai multor păsări,

cea mai puternică dorință lumească a mea

va ține loc de motor, doar știți,

nu poți elibera o inimă din trupul unei păsări

fără să-i ucizi zborul!


 

OTTILIA ARDELEANU

 

inima mea

 

fântână adâncă

 

o cățea de viață căzută

din ironie

se luptă să trăiască

își mai trage sufletul pe o burtă de piatră

ușor la îndemână

terenul este alunecos

în meandrele sfoiegite

înoată până la epuizare

într-o speranță la care probabil mulți

nu ar mai fi nutrit

 

dar

vii tu cu năvodul de iubire

cobori până în genunea inimii mele

și o salvezi

 

 

 

MIRUNA MUREȘANU

 

 

ascult cum noaptea mi se naşte înăuntru

 

lovindu-se de pântecul îngrijorării mele

 

şi prelungind fără motiv o odisee fulgurantă

 

prin libertatea inimii nevindecate de un eden ascuns

plin de sincope-ale speranţei şi (de) nuanţe

 

de tandre închinări şi osteneli crucificate

 

de litere-ngropate de bunăvoie în veacul următor

cum printr-un dor de bucuriile învinse

 

printr-o singurătate de culoarea neodihnei

care se naşte-ntruna înlăuntru

 

salvându-mi doar lirismul desuet

în biblioteci extrem de singure şi treze

 

încât târziul ar putea-nnopta trufaş în ele

fără-a mai putea cândva să evadeze

 

prin lecţia patriarhală de-nţelepciune a luminii

 

prin jocul hazardului cu ziua de mâine

 

încât păcatul meu de-a nu mă bucura

poate părea un pact stângaci cu o lacrimă

care migrează duios în cripta cuvintelor

 

iertându-i (parcă) lumii nevindecarea de-un infern

 

scrijelit asimetric într-o pagină goală

 

care poate lăsa mărturie doar o tăcere de scrum

şi-o odisee a iernii în care m-adun

 

şi care se încăpăţânează să fie tandră cu mine

 

încât păcatul meu de-a nu mă bucura

poate părea un pact stângaci cu lumina

 

care născând prin moarte clipa dinainte

 

o prelungeşte-ntruna în taina din cuvinte

 

(printre litanii prelungi spovedanii şi imne)

 

 

 

 

NICOLAE NISTOR

 

 

Hades adormise în poartă

 

nu știa ce să spună la capătul drumului

bătătorit în disperare

totul din el și din lucruri deveneau inutile

se înlocuiau lampadarele vechi

să nu vadă fiecare pas căzut

asculta muzica pe care o iubea

calmă până la lacrimi

apoi vocile oamenilor

în adierea anotimpului

care l-a prins ca un trofeu

a făcut ordine în lucruri

ca în zilele de sărbători

costumul era prea mic

de unde să știe

că magazinul lui de himere este închis

obosit a adormi în lumină

așa ca soarele care se întoarce

pe partea cealaltă

iar Hades la fel de obosit

adormise în Poartă

 

 

 

 

GABRIEL NAN

 

Copiii

 

Trei copii se joacă mereu lângă mine.

Ecoul lor răsună-n armuri de soldat.

Trei copii, trei umbre, trei păreri fulgerate în gheață

trei lovituri de pumnal.

 

De vrei să-i ajungi.

Se-ascund într-o beznă, într-un ceas de pământ.

„Ocolește-i  de departe, spunea tata

sunt trei vraci într-un joc pe mormânt!”

 

Câmpul sub pasul lor înverzește

dar ei râd și se-aleargă mereu.

 

Când viața îmi amputează căldura și zborul

ei se-ntrec să prindă cadavre din zbor.

Și parcă lumea toată e un joc cu trei glasuri,

un ceas de pământ cu trei limbi

 

Trei copii dintr-o specie moartă.

Trei prinți ce se curtează în joacă

se-njunghie-apoi, se sărută. Se vând.

Când valsul își înfige pumnalul și-s singur

trei copii mi se joacă în gând.

 

Sunt trei lacrimi ce cad și se-adună

ca o joacă murdară în piept.

Trei păreri, trei zgomote sure de gheață,

trei zale pe-o rază ce se joacă ursuz.

Trei stâlpi ce țin viața și moartea-ntr-un joc.

 

E lumea un zgomot acut de cătușă,

trei stâlpi ce țin viața și moartea într-un joc.

Un ceas de cenușă ce râzând ne răsare

și-i înghite, și-i naște, și-i dansează la rând.

Trei limbi ce vibrează ca moartea din clopot

trei jocuri, trei vorbe, trei trâmbițe de ceață

tresar și se-ascund ca râsul de mort.

 

Trei copii sub fereastră la mine

se joacă mereu

 

iar unul dintre ei are chipul tatălui meu.

 

 

 

PETRU ISTRATE

 

 

Ne strângem

 

 

Ne strângem duşi ca prin coperte

un pur surâs, în plină vară

te-aştept aşa, şi-o să mă doară

paloarea frunzelor incerte

i-un pur cu gri bătut pe palmă

şi-un greiere în orice umblet

dar noaptea poate pare calmă

şi-al inspiraţiei răsuflet

te-aştept cu dor la colţ de streşini

pe unde candele mă sună

într-o chemare mai prelungă

cu colţ rotund de pui de lună

mă bură-n timp cu ametiste

de cum te văd că luneci oarbă

ca-ntr-o derivă fără piste

şi făr-un ţel să mi te-absoarbă

i-un tot acel şi-un orişicare

care te-aşteaptă după vise

şi un complot în fiecare

urzeşte tainic din culise…