Aboneaza-te la newsletter





Poartă către sufletul cititorului

Iunie 2021

În ultima vreme auzim vorbindu-se tot mai des despre trecerea într-o nouă dimensiune metafizică, o dimensiune a conștiinței aflată în afara constrângerilor spațio-temporale, o dimensiune în care iubirea este forța propulsoare a vieții. Aceste deziderate sunt tot mai mult reflectate în spațiul liric, în care sufletul și sensibilitatea artistică tind să atingă această dimensiune. Volumul de versuri „Portalul iubirii”, apărut la Editura Ex Ponto în 2018, al cunoscutei scriitoare de la malurile Pontului Euxin, Emilia Dabu, membră a Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, dar și a Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, Canada, inițiatoare și coordonatoare a Clubului Artelor „Solteris” din Mangalia, autoare a zece volume de poezii și două de proză, se încadrează perfect în trăsăturile acestei noi dimensiuni, ea aflându-se permanent sub semnul luminii și al iubirii, atât pentru semeni, cât și pentru viață, natură, divinitate, de aici și stringenta dorință de a descifra tainele și adevărurile acestei lumi, dar și necunoscutele unei lumi celeste. Prin aceste scântei ale iubirii și ale nevoii de cunoaștere s-a deschis o imensă poartă christică spre adevăr, un Portal al iubirii, cum l-a definit poeta, prin care odată intrat, fie ca autor, fie ca și cititor, te simți ocrotit de puritatea luminii, astfel încât poți să ajungi la un echilibru cu tine însuți: „Măreț mister albastru, portalul nemuririi/ În universul vieții ai fost doar al iubirii./ Cuvântului, tu cheia din veacuri aducând/ Drumul ascuns luminii, sufletul ocrotind” (Portalul iubirii, p. 11).
Adeptă a pozitivismului și empatiei față de semeni, poeta Emilia Dabu se lasă în voia propriilor sentimente, necenzurând nimic din ceea ce trăiește și simte, oferind cititorului tabloul sincer al unui eu poetic în curgere. Temele predilecte ale volumului sunt iubirea, lumina, Universul, credința în Dumnezeu, efemeritatea umană, sufletul, toate îmbrăcate în „albastrul vinovat de veșnicie”, în jurul lor gravitând meteoric motive lirice precum: stelele, îngerii, pasărea, zborul, visul, ninsoarea, nelumescul, copilul rămas în sufletul neatins de trecerea timpului, „copilul prins la scuturat gutui din cer”.
Volumul, fără a fi fragmentat, este alcătuit din poezii scrise în două note distincte. Pe de o parte avem poeme cu ritm și rimă, în vers clasic, care ne relevă o poetă romantică, ale cărei versuri stau sub semnul lui Eminescu, prin temele și motivele literare folosite, dar și prin metrică, rimă și accent: „Între Alfa și Omega stau albastrele mirări/ Se bat clopote de rouă, peste vise, disperări./ Rugăciunile sfințite chiar la porțile iubirii,/ Tu le-ai învățat pe toate din tărâmul nemuririi” (Duminica de vineri, p. 7); „Din muntele uitării te-am smuls din cremene/ Și te-am redat luminii, râvnind să-ți semene/ Chiar stelele uimite întreabă cum de pot/ Să te iubesc atât de nelumesc de tot” (Târziu și târzie poveste, p. 8); dar și sub semnul poeziei păunesciene, prin intensitatea versului, a trăirilor și sentimentelor, ori prin starea de nostalgie imprimată de un dor ancestral: „Se preschimbă zâmbetul în ură,/ Soarele devine stacojiu./ Oamenii-s loviți fără măsură/ S-a făcut în lume prea târziu/ Și e marea ninsă de lumină/ Și e marea vifor și iubire/ Renăscând cuvintelor destine/ Se înalță valuri din ruine” (Trecere, p. 9). În poemele în vers fix eul liric este într-o adevărată expansiune, evadarea din realitate într-o lume a iubirii celeste, la care aspiră instanța lirică, fiind posibilă. De cealaltă parte avem poeme moderniste, de cunoaștere și de contemplare a lumii, autoarea fiind înclinată spre reflexie și meditație, făcând apel la funcția simbolică a mesajului, eul liric fiind prins între trăiri contradictorii: iubire-dezamăgire, tristețe-speranță, dor-împlinire, visare-amintire etc. În poemele în vers liber, poeta Emilia Dabu ne surprinde cu un limbaj într-o continuă metamorfoză, aproape că golește cuvintele de semnificațiile lor, atribuindu-le noi sensuri. Ea construiește cu acribie universuri posibile, care se supun propriei sale imaginații: „Ultimul examen de scufundare în zădărnicia clipei/ Și el care se uitase cândva într-un țipăt/ Ultimul surâs în dimineața încețoșatei plecări,/ Sufletul trecea grăbit spre iluminare./ (…)/ Pasăre de timp fugărită/ Rătăcită în regatul viselor înghețate de zbor/ Vreascurile minciunilor trosnind/ În palmele focului purificator,/ Ninsori peste marea veșniciei/ Strigându-ne mereu pe numele cosmic” (Zâmbind, p. 89).
Poezia Emiliei Dabu te inundă cu o maree de sentimente în culori lirice explozive. Iubirea devine un fluviu viu prin care curg emoții pe care instanța lirică și le asumă, fie că scrie despre o iubire demult apusă, care a lăsat urme adânci în sufletul său: „Plecarea lui m-a-ngenuncheat hapsână,/ Nu mai vedeam nimic în jurul meu/ Chiar trenul l-azvârlisem de pe șină/ Și m-am certat mult timp cu Dumnezeu.// De-atunci, nu mai există primăvară,/ Nu mai conduc pe nimeni, nici n-aștept/ S-a prăbușit în mine orice gară,/ Nici trenuri nu mai sunt, nici un regret” (Poveste de dragoste și dor, p. 34); fie că scrie de o iubire ideatică propulsoare a stării de fericire și împlinire sufletească: „Iubirea noastră, nobilă, celestă/ A înflorit mereu, neîncetat/ În astă lume ce ne-a condamnat./ Și-n iarnă când ninsorile colindă/ Întregul Univers l-am înviat în tindă./ De veșnicii în soare îmbrăcați,/ De mari mistere sacre ocrotiți,/ Păream cu toții, îngeri fericiți” (Îndrăgostiți de frumusețe, p. 33).
Purificarea nu poate să vină decât prin arderea dorului și ostoirea nevoii permanente de întregire. Dorința iubirii superioare, care depășește limitele lumescului, a unei iubiri care poate fi materializată fie și telepatic, naște trăiri puternice care aduc poeta la pierderea de sine. Sufletul trecut prin furcile caudine ale iubirii durute, neîmplinite, devine înțelept, se resemnează, bucurându-se de amintiri: „Azi mi-e dor de-un veac de pace și de-o oră de iubire/ Am nevoie azi de mine să mai pot să mai zâmbesc/ De-un înalt de mugur viu, poate chiar de-o infinire/ Că-n privirile mirate, m-ai zidit ieri nelumesc.// (…)// Dar tăcerile se sparg, e prea mică nemurirea/ În credința înțelepciunii, de-a fi totuși împreună/ Din a cerului icoană, blând coboară amintirea” (O nouă nemurire, p. 24). Divinitatea devine adăpostul în care instanța lirică își găsește pacea și echilibrul, pentru că „Dumnezeu/ Credința ne-a lăsat și sacra rugăciune”, iar iubirea divină este izbăvitoare, eliberatoare, prin ea producându-se iertarea, fie a iubitului plecat din tabloul zilnic al vieții, fie al propriului suflet înrobit de dor și singurătate: „Războiul meu cu mine s-a încheiat de-o vreme,/ Coroana fericirii pe fruntea unei flori/ Între o noapte fostă și o zi abia sosită/ Stă ea îmbrăcată în taine, sacre, vii./ Chiar fluturii tristeții de-o vreme au plecat./ Singurătăți străine și altele locale/ Războiul meu cu mine s-a încheiat de-o vreme” (Adevăruri cu priviri albastre, p. 78).
Nu doar viața iubitului plecat o preocupă pe poetă, ea îndreptându-și adeseori gândul spre acesta ca spre un idol nelumesc: „Tu ce mai faci, fascinație mereu incandescentă/ Te mai ocrotește veșnic Dumnezeu?”; poeta este preocupată atât de viața mundană, cât și de cea divină, nevoia ei de cunoaștere fiind evidentă: „Oare noi cum vom mai fi/ Peste lume, noapte, zi/ Și ce suflet vom purta/ Și ce stele vom avea?” (Tainele iernii, p. 48); „Oare și Dumnezeu a fost copil cândva? Oare măicuța Sa, cine era…/ A plâns și el certat de al său tată…/ (…)/ Își reamintește gustul trădărilor din Nazaret/ Grădina Ghetsimani, condamnată vânzare” (Și m-am întors, p. 83).
Autoarea volumului „Portalul iubirii” are un bagaj vast de cunoștințe literare, dar și ecleziastice, ori din sfera filozofică, pe care le împletește cu inedit în versurile sale, ridicând valoarea poeziei, dar și acaparând interesul lectorului: „Infernul necuprins de nici un geniu încă/ Tărâmul neființei zbătându-se mereu/ «Ghilgameș», «Odiseea», «Divina comedie»,/ «Luceafărul» și «Hamlet», «Sărmanul Dionis»/ Lupii stingheri privind orașul disperării/ Natura în veșnicii nu minte./ Urmele lui Dumnezeu pretutindeni surâd/ Și rănile prin frunze rătăcesc/ «Ecleziast», cireșul nemuririi,/ Preziceri pline de plecări/ Și «Zidul plângerii» rodind sfinte împliniri” (Amintiri sculptate în tăceri, p. 88); „Ascultând Chopin și citind Eminescu/ Dumnezeu însuși ne ocrotea” (Început de lumină divină, p. 93); „Păduri blând înflorite, cuvintele dau roade,/ Chiar Alexandru Macedon, surâde/ În drumul spre o nouă-nțelepciune/ Șeherezada mi-a spus o poveste./ Și Micul Prinț, în lumea sa m-a dus/ Și Dante, Kipling ori Shakespeare/ Metafore țeseau lumii celeste/ Din totdeauna, pentru totdeauna./ Iubirea mai presus de ceruri am ales,/ Pitagora ori Platon, ori poate Amon Ra/ Chiar Cezar, Ramses își mai aminteau/ Planetele prin care hoinăreau” (Zboruri uitate, p. 107).
Poezia este un spațiu al intensităților, tema iubirii o regăsim la foarte mulți poeți, însă ceea ce face diferența este intensitatea versului și a trăirilor manifestate în poezie. În volumul „Portalul iubirii” această intensitate afectivă rămâne constantă de la prima până la ultima poezie. Emilia Dabu nu este un poet cerebral care își construiește metodic poezia, ea este precum o flacără, își pune în versuri tot sufletul, poezia ei fiind ardentă, de aceea nici nu revine asupra unui poem cu minuțiozitate, pentru a-i cenzura forma. Trăirea, sentimentul și emoția sunt elementele de bază ale ars poeticii sale. Poezia din volumul „Portalul iubirii” este o poartă către sufletul cititorului. Este o poezie epidermică, fiecare cititor simțind fiorul poetic, palpând zbaterile interioare ale instanței lirice, inspirând odată cu autoarea lumina creației.

Autor: Mihaela Meravei