Aboneaza-te la newsletter





Poetul devorat de cuvinte

Iunie 2021

Creaţia este cea care îl însoţeşte pe scriitor de-a lungul timpului, dându-i aripi pentru a zbura, cu ajutorul cuvintelor, spre zări nebănuite. În perioada aceasta tulbure în care izolarea a fost cea care ne-a făcut să ne punem multe semne de întrebare asupra lumii, scriitorii au aşezat, pe coala de hârtie, gânduri şi imagini care, împreună, conturează starea vremii, într-o lume în care socializarea faţă către faţă a dispărut.
Poetul s-a salvat prin aducerea în faţa cititorilor a noi proiecte, astfel încât putem afirma că starea de urgenţă nu a încurcat planurile acestuia, fiind prin definiţie solitar. E adevărat că nu au mai fost lansări de carte, că poetul nu a mai recitat versuri în piaţa publică, toate transferându-se în mediul online, însă rodnicia s-a văzut prin cărţile editate. Este un an de când, speriaţi, trăgeam obloanele şi încercam să ne acomodăm cu spaţiul din casa noastră, de unde nu mai ieşeam decât arareori. Se spune că s-a citit mult mai mult în această perioadă, depinde însă şi ce s-a citit, pentru că scriitorii aceştia de ocazie nu vor fi fideli peste timp literaturii.
În aceste timpuri, Ion Cristofor a conceput un nou volum pe care ni-l prezintă sub genericul „Poeme canibale” la Editura Casa Cărții de Știință. 
Cu o carte de vizită bogată, Ion Cristofor, doctor în filologie cu lucrarea „Aron Cotruş între revoltă şi rugăciune”, s-a impus în rândul colegilor de generaţie, poezia fiind împletită cu cronica literară (redactor la revistele „Echinox”, „Tribuna”, „Bucovina literară”, „Cetatea culturală”, „Oraşul”). Poeziile sale au fost traduse în limbile engleză, germană, spaniolă, catalană, suedeză, sârbă, japoneză, macedoneană, slovenă, cehă, maghiară, italiană, bulgară, portugheză, slovacă, aromână, turcă etc.
Edificatoare pentru stările prin care trecem este poezia „Nopţi cu lună”: „Uneori/ în nopțile cu lună plină/ sătul de atâta singurătate/ bunul Dumnezeu/ dă norii adunați pe cer într-o parte/ ca pe halatul de mătase al unei femei/ lăsându-ne să ne bucurăm/ că zărim pentru câteva clipe/ sânul lunii./ În timp ce grăbită trece pe stradă/ călugărița cea tânără târând/ un geamantan de carton/ în care duce capul tăiat/ al sfântului Ioan Botezătorul”.
Câte nopţi n-or fi trecut din viaţa poetului în atelierul de creaţie al acestuia, uneori acompaniat de muză, alteori fără ca aceasta să-l însoţească. Prozatorul Liviu Rebreanu declara că scrie în miez de noapte însoţit de câte o oală mare de cafea şi că doar o parte din rodul muncii lui rămâne pentru proiectele sale. „Mai întâi de toate, trebuie să am linişte completă şi, fiindcă n-o găsesc decât noaptea, scriu noaptea, ca să pot trăi realmente cu personajele mele pe cari vreau să le evoc. Dorinţa de cât mai multă linişte mă face să scriu în diverse locuri… Iau loc la birou, între orele 9 şi 10 seara, în faţa unei pagini albe. Scriu până la 6-7 dimineaţa… Ca să pot rezista atâtor nopţi albe, mă întreţin cu cafele şi ţigări. Aceasta nu înseamnă că dacă iau loc la birou scriu neapărat. De multe ori nu izbutesc decât să înşir câteva rânduri şi, recitindu-le în zori, să mă văd nevoit de a le arunca la coş. În medie, într-o noapte scriu cam patru, cinci pagini”, mărturisea Rebreanu în interviul dat în 1933.  
În poezia sa, Ion Cristofor este însoţit de puterea cuvântului care, parcă, se naşte odată cu frământările lumii ancestrale: „Toate acele negre cuvinte urlă amarnic/ Aleargă ca o haită flămândă de lupi pe urmele mele/ Şi nu ştiu dacă le auziţi şi voi”. 
Pentru a înţelege poezia lui Ion Cristofor trebuie să ai cunoştinţe despre pragurile lirice, să vezi dincolo de fereastra acestuia pentru a descoperi „bătrânii noştri dascăli de înţelepciune”.
Împletindu-se între imediatul din apropierea poetului şi trecutul identităţii noastre, poeziile lui Cristofor sunt o alternanţă între temele şi lumile care îl însoţesc pe om de la leagăn la mormânt şi dincolo de acesta, în veşnicie. „Bate vântul peste întunecatele câmpii ale provinciei/ Singur, cufundat în muţenie/ Scribul scuipă în propria-i călimară./ O îndoială s-a furişat între psalmi/ O albă fantasmă trece prin încăpere/ Amintindu-ţi o oră de dragoste/ Ce a trecut cândva peste tine ca o herghelie de cai în galop,/ Ca un tulbure val de ocean./ Şi iată că stoluri de grauri te proclamă guvernator al provinciei/ Şi norii îți trimit ambasadorii întunecați către seară/ O ploaie măruntă te caută în capul albit înainte de vreme/ Cu mâinile ei de copil./ O împărăţie se prăbușește la picioarele femeii îmbrăcate în negru”.
„În recentul volum al lui Ion Cristofor, atitudinile grave în fața realității sînt susținute și motivate de o conștiință poetică marcată în ultimă instanță de imaginarul și de sensibilitatea poeziei dintotdeauna”, spune Mircea Moţ într-un eseu din „Observatorul cultural”. 
 În construcţia lirică, Ion Cristofor foloseşte o proiecţie care trece dincolo de trăirile personale, aducând, parcă, pe un ecran de cinematograf, pe fiecare dintre noi, în parte. Poetul arde precum o lumânare, până la epuizare pentru creaţie, renăscând prin cuvânt. „Se aude prin zid cum lucrează de zor maşina de cusut/ verbe, oceane, oameni şi morţi/ a marelui, îngrozitorului poem./ De obicei tac sau urlu neauzit/ printre imensele roţi mecanice ale singurătăţii/ în văgăuna în care m-am retras/ să-mi număr rănile, să-mi cântăresc înfrângerile/ ca şi cum aş număra silabele unui vers./ Număr şi plâng pe umărul vecinului meu Homer/ tocmai acum când despre înaltele virtuţi ale simplităţii/ mai vorbesc doar tâmplarii şi cioplitorii în piatră/ Când deodată moartea îmi şuieră la ureche/ nu te mai lamenta, nu e politicos să vorbeşti/ cu gura plină de vorbe, de pământ şi de sâmburi” (Marele, îngrozitorul poem).
Literele, adunate în cuvinte, vor ajunge, în cazul poetului adevărat, să facă parte din fibra acestuia: „În tristeţe m-am îmbăiat, în tristeţe m-am întors/ În timp ce luna taie oraşul în două./ În loc de inimă, am doar un pumn de cuvinte/ Mi-am pierdut dinţii, mi-am ratat definitiv cariera de canibal/… / În tristeţe m-am îmbăiat, în tristeţe m-am întors şi acum/ În timp ce luna roşie taie oraşul în două/ În loc de inimă, mai am doar un pumn de cuvinte”.
Deşi uneori nu este împăcat cu propria-i soartă („mi-am dat seama că poezia nu serveşte la nimic/ Că versurile pentru care bucuros mi-aş fi dat viaţa în tinereţe/ Nu sunt decât un trist apendice al singurătăţii”), care cere sacrificii, poetul ştie că aceasta-i este menirea şi că, până la urmă, nu poate să se opună unui dat de la Cel de Sus: „Câteva săptămâni la rând/ I-a tot povestit devotatei fe­mei/ despre inten­ția lui de a scrie o carte/ numită «Poemele canibale».// Retras în camera lui de lucru/ A tot scris și scris câteva zile la rând./ Când într-o zi, în vremea amiezii/ Doamna Ersilia a auzit un răcnet animalic/ Înspăimântat, soțul ei, delicatul poet,/ a ieșit din camera sa fără mâini.// Bietul om a constatat cu uimire/ tocmai pe când se pregătea să pună punctul final/ că ambele brațe până la umeri/ i-au fost devorate de cuvintele canibale” (Poemele canibale).
Aşezat cuminte, aşteptând versurile să se aşeze pe foile aşezate ca ofrandă creaţiei, poetul adresează incantaţii către divinitate: „Doamne, uneori cred că și tu ai obosit/ să privești cum piaptăn cuvintele/ Cum se piaptănă morții.// Uneori cred că și tu, Doamne, ai obosit/ Privind cum luna albastră sau stelele/ Lasă un ban în mâna cer­șetorului adormit.// Uneori cred că și tu, Doamne, ai obosit/ cum te plimbi cu cârja de lemn pe ulița pustie.// Îngerii tăi coboară asupră-mi/ Din altă viață, din alt ev/ ca stolul de grauri în vie” (Creion de toamnă). Cu vremuri senine sau cu furtuni în propria-i viaţă, poetul îşi continuă existenţa purtându-şi crucea prin grădina creaţiei: „preotul bătrân care murmura ca pentru sine/ «Nimeni nu știe ce ascund domnii poeți/ în poemele lor neînțelese»” (Vreme de ploaie).
Reflexivitatea, sinceritatea, temele grave fac parte din creaţia poetului optzecist, Ion Cristofor aducând în faţa noastră o poezie sensibilă, fragilă precum florile câmpului. O istorie a lacrimilor presărate în dragoste, a stelelor ce se pot aşeza cuminţi pe masa de lucru a poetului, a dansului „cu norii pe un vârf de deal în copilărie”, este poezia adusă „pe povârnişul dealului/.../ Dintr-o parte în alta a cerului”. Vorbeam de sacrificiul şi de jertfa care trebuie aduse la temelia poeziei, la fel ca la fiecare lucru măreţ: „Sunt ceasuri ale zilei când pietrele plâng neauzite/ Sunt ceasuri ale nopţii când arborii îţi vorbesc ca unui frate/ Sunt clipe în care răstignit eşti între paiaţe”.
Ion Cristofor surprinde imaginea lumii în versuri memorabile, volumul de faţă înscriindu-se în rândul celor care merită a fi aşezate în biblioteca noastră de poezie contemporană.

 

Autor: Menuţ Maximinian